Csilla Albert este din 2003 actriţă la Teatrul Maghiar de Stat Cluj. Anul acesta a fost nominalizată, pentru prima oară, la Premiile UNITER (pentru rolul Esther din spectacolul „Victor sau copiii la putere” de Roger Vitrac, regia: Silviu Purcărete).
Cum este oraşul Cluj pentru dumneavoastră?
Csilla Albert: Clujul este un oraş cu mai multe faţete: la amiază poate fi oraşul studenţilor, înţesat de tineri sau, pe înserat, poate fi oraşul culturii şi al festivalurilor şi nu trece o zi fără să nu fie undeva un concert, spectacol de teatru, etc. şi poate fi oraşul ceţii atunci când nu aterizează avionele, iar soarele apare numai după ora 12.00.
Când am văzut prima dată oraşul, acesta nu şi-a arătat faţa cea mai simpatică. Era toamnă şi bătea vântul, am venit cu clasa şi cu diriginta să vedem spectacolul lui Vlad Mugur, Scaunele de Eugène Ionesco, cu: Biro Jozsef şi Magda Stief. Spectacolul m-a tulburat profund, dar oraşul nu era aşa cum mi-l imaginasem.
Ce credeţi că are special oraşul acesta?
C.A: Clujul este un oraş magic. Vibrează într-una.
Care sunt acele locuri din Cluj care vă liniştesc sau vă ajută să vă încărcaţi?
C.A: Cafenele şi terasele din Cluj sunt foarte simpatice. Îmi place să petrec timp în Piaţa Muzeului numită şi Karolina sau, în centru, îmi face bine atmosfera din parcul Central sau sus pe Cetăţuia. Cred că mai sunt locuri care ar merita exploatate. De exemplu, Someşul!! Mi-ar plăcea să fie cafenele plutitoare pe Someş. Ştiu că sună foarte futuristic dar nu este imposibil de realizat.
Când v-ati decis sa deveniti actriţă şi ce v-a determinat să luaţi această hotărâre?
C.A.: Nu-mi amintesc de vreun moment anume când m-am hotărât să devin actriţă. A fost de parcă m-aş fi născut cu această sarcină. Îmi amintesc de o întâmplare: eram încă la grădiniţă, aveam în jur de 5 ani, şi m-au dus la un spectacol de teatru pentru adulţi. Stăteam în rândul întâi, mă uitam la scenă şi mă gândeam că, în locul actriţei, eu aş fi jucat altfel. Sigur, părinţii mei nu erau foarte entuziasmaţi de alegerea mea, au încercat să mă îndrume spre o altă profesie, dar ce era scris, era scris. Nu regret şi nu am regretat nici o clipă decizia luată.
Ce înseamnă mişcarea şi dansul pentru dvs.?
C.A: Vă mărturisesc că, nu demult, cuvintele a dansa şi mişcare scenică mă făceau să devin tensionată. Am foarte mulţi colegi care fac dans contemporan şi văzând libertatea lor de a se mişca, tensiunea care mă domina s-a accentuat. Dar au venit două proiecte, unul după celelălat, axate pe dans şi mişcare scenică, şi m-am îndrăgostit de acest tip de limbaj.
Primul proiect a fost spectacolul Divas de la Fabrica de pensule, un spectacol regizat de Ferenc Sinkó şi al doilea a fost Ruins true, regizat de Gábor Tompa. La ambele am improvizat foarte mult pe mişcare şi am învăţat să-mi las trupul să spună o poveste. Acum, când se terimină spectacolul, deşi este unul de dans şi nu rostim nici un cuvânt, am senzaţia că am vorbit într-una. Nici acum nu mă consider o dansatoare, dar, prin aceste spectacole, am învăţat enorm despre mine şi trupul meu.
Dacă nu aţi fi fost actriţă, ce carieră credeţi că vi s-ar fi potrivit?
C.A: Nu ştiu ce altă carieră aş fi putut alege. Omul e un supravieţuitor, şi, probabil, nici eu nu aş fi murit de foame, dar nu aş fi fost atât de fericită şi nu m-aş fi simţit la locul meu, aşa cum mă simt acum.
Ce v-aţi dori să se schimbe în Cluj şi care credeţi că sunt lucrurile care ar trebui schimbate?
C.A: Am nişte reţineri faţă de felul cum îşi schimbă faţa oraşul în ultima vreme. Câteodată mă plimb prin Cluj şi nu înteleg cum poate lăsa Primăria să se facă anumite proiecte. Cred că oriunde în lume, aceste case vechi pe care Clujul le are ar fi renovate, respectate şi nu s-ar pune termopane. Am senzaţia din când în când că bunul gust e pe cale de dispariţie.
