Din palmele bunicilor noștri curge seva tradițiilor românești | Elvira Gavriș
„Arta cusutului e o eliberare pentru mine” | Elvira Gavriș, Academician al Artelor Tradiționale
Din palmele bunicilor noștri curge seva tradițiilor românești. De la ei am învățat cu toții ce înseamnă iubirea pentru meșteșug tradițional și sfințenia hărniciei. Unii am fost mai norocoși și i-am prins în viață, alții doar din poveștile părinților am învățat să ne imaginăm portretele vieții lor.
Când am cunoscut-o pe doamna Elvira Gavriș, imediat m-a cuprins o stare de bucurie specială, o bucurie pe care mi-ar fi plăcut să o trăiesc văzând-o pe bunica mea țesând la război. Din păcate, n-am mai prins vremurile acelea în care bunica torcea la lumina caldă a apusului de vară.
Întâlnirea cu doamna Gavriș mi-a dat ocazia să descopăr forța uriașă pe care pasiunea pentru autentic și pentru arta portului popular o poate avea asupra unui om. Elvira Gavriș reprezintă un exemplu de tărie, claritate și devotament cum rar întâlnești. Este membru fondator al Asociației Meșterilor Populari, Academician al Artelor Tradiționale, predă Arta Cusutului la Școala Populară de Arte „Tudor Jarda” din Cluj de zece ani, susține cursuri externe la centrul turistic Rugășești și la Răchițele și mai are, pe deasupra, și 71 de ani.
„N-ai voie să nu faci nimic”
”În primul rând, mie întotdeauna mi-a plăcut să muncesc, să cos. Mă energizează, mă umple de bine, îmi dă putere. Mă simt eliberată de gânduri, e ca o rugăciune pentru mine. Tot timpul ai ceva ocupație, mintea îți merge altfel. Chiar dacă ești în vârstă, n-ai voie să stai așa fără să gândești, trebuie să faci ceva.”
Discuția cu doamna Elvira mă poartă înapoi într-un timp al simplității.
„Totul am învățat de la bunici. M-am născut la țară, într-o familie modestă, iar bunicile mele amândouă lucrau zi-lumină. Bunica din partea mamei în special țesea. A fost foarte harnică, și la câmp, și la gospodărie. Țesea mult, de la ea am învățat să țes, să croșetez, să tricotez. De la cealaltă bunică am învățat să cos, ea era mare cosătoare. Tot așa, încet-încet, am învățat tot ce ținea de meșteșugul aista. Întâi am făcut broderie spartă, fețe de masă, cearșafuri, perdele, mileuri, pe urmă am început cu costume populare…
„Mamele și bunicile pe vremea aceea își învățau fetele să lucreze, că se măritau tinere și trebuiau să știe, când s-or duce nurori, să țeasă, să lucreze hainele în război… Păi mai demult oamenii purtau numai haine făcute în război, din cânepă și in. Toate cămășile bărbaților și ale copiilor erau lucrate cu migală de femei. La țară nu erau alte preocupări, cum sunt acuma o grămadă de preocupări pentru tineret.”
„Încerc din răsputeri să duc mai departe tradiția meșteșugului”
„Cât om putea noi încercăm să facem ca pe vremuri…”
„De zece ani lucrez la Școala Populară de Artă „Tudor Jarda”. Țin minte că m-am întâlnit cu domnul manager Corpodean într-o tabără de creație, am discutat și am pus bazele unei clase externe de arta cusutului. La Bedeciu a funcționat 4 ani și pe urmă ne-am extins și am ajuns și la Cluj. Au fost cereri tot mai mari, lumea a început să se aplece asupra acestui port deosebit de frumos.
Am două grupe de anul I și anul II la Cluj, tot două grupe la centrul turistic Rugășești, comuna Cășei, și o grupă de anul II la Răchițele. La cursurile de primăvară gratuite s-au înscris aproape 60 de persoane.
Încerc să le învăț punctele de cusut, să le sensibilizez și să le insuflu dorința de a lucra tradițional, de a păstra tot ce ne-au învățat bunicii noștri. Îmi doresc să înlăturăm orice e străin sau kitsch, care nu aparține nației noastre, să le învăț să prețuiască portul popular.”
Ce mai este astăzi autentic?
„Autenticul e luat numai din ceea ce ne-a lăsat istoria…”
„Noi urmărim modelele care au fost în trecut, culorile care s-au păstrat dintr-o zonă sau alta. Spre exemplu, la Răchițele, acolo am început cămașa cu ciupag. Și mie mi s-a părut foarte greu de realizat, e nevoie de multă atenție, migală, răbdare, precizie. Dar orice se poate face dacă ești serios și muncitor. La Răchițele am 14 cursante și sigur vom avea câteva cămăși cu ciupag reușite.
Sigur, nici noi nu mai putem urmări exact ceea ce s-a făcut în trecut, deoarece ne lipsesc materialele de atunci. Mai demult, femeile lucrau pe pânză făcută în casă, calitatea era cu totul alta. Acuma, nu se mai seamănă cânepă. Nu mai avem materia primă. Folosim o pânză țesută industrial, care considerăm noi că e cât de cât de bună calitate.
La fel, foarte multe din ustensile s-au distrus. Oamenii n-au mai pus la pază bună războaiele de țesut, nu le-au păstrat, ba s-au vândut pe seamă de nimica… Ne descurcăm astăzi cum putem, dar e literă de lege să respectăm modelele și culorile așa cum le știm din moși-strămoși.
La Cluj se folosesc culorile roșu și negru, e specifică zonei cămașa cu tăietură în față, mâneca trei sfert cu volănaș. Mai sus, în partea de la Răchițele – Mârgău, acolo avem cămașa cu ciupag, cu piept i se mai zice. Cămașa cu ciupag are o broderie pe muchia crețurilor, o cusătură specială, are mâneca barocă, largă, strânsă la cot, care-i foarte frumoasă. Eu zic că e cea mai frumoasă cămașă din zona noastră. Predomină o multitudine de culori pe cămășile respective și o multitudine de puncte de cusut.
În zona Clujului se coase în cruciulițe. În zona Dej predomină cusătura peste fir. Depinde de fiecare zonă cu specificul ei. La Bedeciu am cam preluat modelul Sibiului, catrința e neagră cu flori tot negre și cu un galben special, noi îi spunem Galben de Sibiu…”
Toate aceste informații valoaroase despre tradițiile și meșteșugurile noastre se păstrează azi doar prin viu grai, prin munca neostenită a meșterilor populari care respectă îndeaproape ceea ce au învățat de la bunicii și părinții lor.
Îi mulțumim și îi transmitem toată admirația noastră doamnei Elvira Gavriș pentru comoara neprețuită pe care o șlefuiește în continuare prin munca și prin învățăturile ei.
