Toată săptămâna mi-am dozat energia în funcție de destinația asta. Am tras de mine și am îndeplinit munți de taskuri pentru câteva momente mai aproape de Soare. Am ajuns în Hoia după multe ore de robotit.
Am luat troleul, un mijloc de transport plin de cărți ambulante în care cei mai mulți se chinuie să nu arate mai mult decât coperta. Dar uneori vântul descoperă pagini întregi de viață care ar bate și imaginația lu’ Jules Verne.
Nu judeca atât de repede, pune frână gândurilor mecanice care etichetează cu viteza luminii. Mă dau jos din cinematograful pe roți numit 30 și pornesc spre pădure. Normal că am avut nevoie de un ghid și am mers pe urmele lui fără frică.
Nu ai nevoie de prea multe pentru a dezgropa gropițele din obraji. Pufuleți, apă și gustări cum numai o mamă știe să facă. Ghiozdanele burdușite cu acest kit de supraviețuire, tresaltă la fiecare pas făcut pe dealurie cocoșate. Am ales dealul cel mai înalt și ne facem loc cu pătura printre zecile de gândaci bucuroși de musafiri.
În dreapta încă văd orașul cu coada ochilor iar în stânga se află un verde infinit. Deasupra e culoarea liniștii, o pânză pe care păsările înoată iar avioanele poartă destinele departe. Am venit aici să îmi inhib gândurile, să fac liniște în mine și să uit câți ani am. Nu mi-am găsit liniștea ci doar am activat un tumult ce a cutremurat fiecare celulă din ființa mea.
Ne-am întors pe jos acasă. Privind des în urmă, încercând să fotografiez mental trăirile și peisajele demne de postat pe Instagram. Mirosul de balegă de vacă mi-a activat amintiri dintr-o copilărie în care am experiementat fericirea. Milioane de pași, sute de copaci și stânci cucerite, căzături, corcodușe, nas pistruiat și păr în vânt – așa defineam libertatea.
Pășim iar pe betonul fierbinte și lăsăm în urmă pădurea bântuită. Rămân cu halucinații și vise utopice îmi aleargă prin vene.Nu m-am grăbit până acasă căci nu avea cine să mă aștepte. Dar am dormit bine, pentru prima dată după mult timp.
Îmi obosesc corpul ca să nu-mi aud mintea când strigă din toți plămânii că m-am maturizat. Îmi arunc măștile de pe stânci și mă uit la Soare cum apune. Umbrele se contopesc cu noaptea iar cântecele greierilor sunt amuțite de sirenele salvărilor din oraș.
Din călătoria prin Pădurea Hoia, realizez că îmi doresc să rămân sedusă de Cluj, orașul care mi-a devenit casă în ultimii ani.
