Cum am învățat să iubesc Clujul: plimbări și tehnici de adaptare urbană
Haidee, fetița munților, trebuie să te reîntorci la oraș. Chinuitor îndemn, când îmbrățișam cu privirea întinderi nesfârșite de munți, cu păduri în care foșnea doar liniștea și văzduhuri ce promiteau libertate.
De ce-aș vrea să mă întorc în oraș, în trafic și agitație, între betoane și pereți, să trăiesc o viață aritmică, pe o viteză infernală?
Sunt din Cluj. Orașul comoară, orașul de la poalele Feleacului, orașul de pe Someș, orașul din inima Transilvaniei. Orașul în care culturile se întâlnesc. Orașul ăla atât de îndrăgit de localnici și apreciat de turiștii străini, orașul cu o surprinzător de bună calitate a vieții, cu toți tinerii studenți ce-l readuc la viață an de an, cu evenimente inedite în spații neconvenționale. Un oraș cu o istorie bogată și cu un prezent cât se poate de viu.
Am învățat să îl iubesc, însă, abia de vreo câțiva ani. Alternând viața de oraș cu perioade petrecute pe dealuri sau pe la munte, îl găseam sufocant, obositor și dur. Relația mea cu orașul a evoluat ca orice relație: dacă stai cu el, e nevoie de timp pentru a-l cunoaște, pentru a-l înțelege și pentru a învăța să interacționezi și să comunici cu el. E o călătorie împreună și individuală, deopotrivă.
Plimbările lungi – metode de a-ți așterne drumuri și gânduri
Cândva, în plimbările lungi dinspre facultate spre casă, am început să văd orașul, să-l chiar văd.
Plimbările presupun o acțiune repetitivă – îți tot pui un picior în fața celuilalt, în timp ce-ți bălăngăni brațele în față și înapoi. Iar acțiunile repetitive au funcție de calmant pentru creieraș. O vreme, gândurile ți se învălmășesc în cutia craniană, te agiți, rumegi toate întâmplările de peste zi, ce-a zis unul, ce-a zis altul, frustrări, te enervezi pe boul care aproape te-a împins în mașina altui bou ce-a parcat pe trotuar, te cuprinde vreo agorafobie de a cărei existență tocmai afli.
Dar pui un picior în fața celuilalt și tot așa. Ceva magic se întâmplă la un moment dat. Toată înverșunarea ta împotriva orașului, a traficului, a grijilor cotidiene, a oamenilor care-s prea mulți și prea gălăgioși, toate devin zgomot de fundal, la un volum tot mai nesemnificativ. Și începi să vezi.
Trasee diferite spre casă
Dorm puțin, deci diminețile-mi sunt cronometrate. Așadar, drumul înspre casă (stau în Mărăști) e cel care a devenit un mod de a vedea și de a (re)descoperi Clujul. Dacă poți să mergi spre casă și cu ochii închiși, că știi drumul pe de rost, e momentul să cotești pe prima stradă la stânga. Sau la dreapta, cum îți vine.
Și dacă tot merg pe stradă, spre casă, spre cursuri, spre locul de muncă, spre oriunde, am învățat să îmi ridic privirile. Ce clădiri frumoase are orașul ăsta sufocant! Ce curți interioare, pe care le zărești rapid, în treacăt, ce porți și ce parcuri mici și ascunse, de care habar n-aveam…
Nu sunt pădurile și munții din sufletul meu, dar, cum am învățat recent, sublimul îl poți regăsi nu doar în ape repezi de munte sau apusuri de soare, ci și în concretul asfaltului de sub picioarele tale, în mașini și clădiri. Doar să-ți deschizi ochii și să vrei să-l vezi.
Din eternul călător, devin (și) un veșnic turist
Mi-am dat seama că îmi îndrept uneori curiozitatea doar în anumite direcții. Acolo unde cred eu că zace necunoscutul și aventura. Nevoia de explorare a propriului oraș mi s-a activat când, vrând-nevrând, m-am trezit într-un tur ghidat al Clujului, când am aflat câte nu știu despre Cluj și câte-aș mai putea afla.
Dacă accepți să fii turist în propriul oraș, nu-l vei mai vedea niciodată cu aceiași ochi. Primele plimbări turistice prin Cluj le-am făcut alături de Cluj Guided Tours, Hoia-Baciu Proiect, Redescoperă frumusețea Clujului și Povești despre Cluj (cea din urmă – plimbare prin istorie). Dar sunt numeroase evenimente și proiecte în Cluj care te pot transforma într-un veșnic turist în propriul tău oraș.
Când evenimentele îți hrănesc nevoia de explorare și oamenii – nevoia de conexiune…
Nu doar culturile se întâlnesc la Cluj. În primul rând, se întâlnesc oamenii și ideile. Ieșind din zona de confort a celor mai buni câțiva prieteni, descoperi un oraș care îți poate hrăni constant curiozitățile, nevoia de explorare, de experiențe noi și inedite.
Orașul acesta îmi oferă atât de multe oportunități de petrecere a timpului liber, atât de multe evenimente și spații mai mult sau mai puțin convenționale în care m-aș putea dezvolta sau aș putea învăța ceva nou, încât n-am nici o scuză să lâncezesc intelectual sau fizic între patru pereți. Nici măcar scuza aia că „n-am cu cine să merg”. În Cluj, n-ai nevoie să ai cu cine să mergi, căci mergi să te întâlnești cu oameni.
Mi-e drag orașul de când am început să observ că barierele între generații și tipologii de oameni dispar încet, treptat. Clujul e un amalgam de feluri de oameni, feluri de a fi și feluri de a face parte din ceva. Pentru un oraș atât de mare, faptul că există ideea de comunitate, e minunat!
Ascultă orașul sau pune-i un fundal sonor…
Uneori, Clujul e muzică. Voci de oameni și motoare de mașini, cade ceva, sună un telefon, sunetele pașilor pe asfalt, o frână de bicicletă – toate pot fi copleșitoare, la fel cum pot fi muzică.
În 90% din cazuri prefer să-i pun eu fundal sonor orașului. Am descoperit de exemplu, la recomandarea cuiva, că orașul e grozav (chiar amuzant pe alocuri) dacă asculți muzică clasică în timp ce-l străbați. Brusc, agitația din trafic devine un fel de punere dramatică în scenă a nimicurilor civilizației omenești. Nu poți să nu zâmbești.
Iar orașul e mai „iubibil” de când am descoperit magia audiobook-urilor. E un remediu atât de eficient împotriva tuturor timpilor morți din lume. nu doar din Cluj. Blocajele din trafic devin doar o altă oportunitate de a asculta romanul acela scris de… , așteptările la coadă la bancă te transpun în ceva univers științifico-fantastic atât de captivant încât parcă regreți că n-ai avut de așteptat mai mult.
Ieși din el, pentru a reveni cu drag…
Mă simțeam agasată de mediul urban pentru că era mult prea contrastant cu liniștea și spațiul de care aveam eu nevoie. În realitate, însă, nu te poți bucura de una fără alta.
Oamenii au nevoie de experiențe diversificate, de ieșit din rutină. Iar rutina poate însemna orice de la monotonia unui loc de muncă, aglomerația și agitația urbană, până la parcurgerea zilnică a aceluiași traseu de munte. Orice faci zi de zi, în același mod. Rutină poate să devină și călătoritul, dacă aia faci în fiecare zi.
Mi-e drag Clujul când mă întorc la el. Știe să mă lase să hoinăresc aiurea prin împrejurimi. Orașul nu-i o cușcă, decât dacă așa ți-l proiectezi tu în imaginație. Poți ieși. Și ies din el, doar pentru a reveni cu drag, căci Clujul e cu adevărat „acasă”.
Cum am învățat să iubesc Clujul?
Mă plimb mult și îl văd cu toate străzile lui neștiute, curțile interioare, porțile și clădirile misterioase, cu oamenii frumoși și comunitățile lui ce își dau întâlnire și îi primesc cu brațele deschise și pe inadaptații ăștia (așa ca mine).
Încerc să îl explorez, să îl cunosc, să interacționez cu el și să îl ascult.
Plec și revin…
