Un sat la umbra nucilor bătrâni – Custura
Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel: 422 sate, 75 comune, 5 municipii, 1 oraș . Mulțumim voluntarilor Roxana Nastor și Eliza Lucaciu pentru deplasare, culegerea informațiilor, realizarea fotografiilor și redactarea textului.
Era devreme, roua rece de pe iarbă ne ajungea pe adidași, dar soarele era deja sus pe cer, iar lumina tăioasa a dimineții era perfectă să îți ofere priveliști de neuitat. Totul se împletea așa de frumos, era la fel ca și în proverbul românesc „cine se trezește de dimineață, departe ajunge!”.
Custura este un sat mic la poalele dealurilor acoperite pe de o parte de păduri și de alta de livezi și pășuni. E un loc liniștit, un colț de natură care parcă a vrut să fugă de agitație. Un loc în care mai mult ca sigur îți găsești pacea. E atât de tăcut satul, încât nu auzi decât cucul care-și duce singur dorul.
Acest popas de rai verde îl găsești la 1-2 km nord de Rugășești, sat ce aparține ca și Custura de comuna Cășeiu. Drumul pietruit ce face stânga de la drumul principal al comunei este cel care te îndeamnă să pășești în inima satului, până la poalele pădurii. Fiind pe meleaguri necunoscute primul pas pe care am ales să-l facem a fost să urcăm dealul de la intrarea din sat pentru a ne pregăti sufletește și fizic de ceea ce ne așteaptă pe parcursul acestei drumeții.
Satul mic, parcă prea mic cum îl vedeam de sus din vârf de deal, ne aștepta să-l descoperim. Coborâm cu grijă, iar la 2 minute de mers pe drumul de țară dăm de prima casă. Înaintăm în sat pentru că nimeni nu pare a fi acasă să-i urăm bună dimineața.
Intrăm timid în sat. Era liniște așa cum menționasem mai sus, cucul nu se mai aude așa de tare în mijlocul satului în schimb auzi văcuța care paște de voie pe pășune.
Norocul pare sa fie de partea noastră, după încă câțiva pași dăm de Nea’ Gavrilă care, după ce-i prezentăm intenția cu care ne aflăm în sat la dânsul, se oferă binevoitor să fie ghidul nostru.
„Apoi cine a ști mai bine să vă conducă în satul aista, dacă nu io, care de când am deschis ochii și până acum, tăt aci am stat.”
Intrăm cu dânsul la baba Dochia, cel mai în vârstă om din sat, care după spusele lui are să ne spună cele mai multe lucruri pe care noi am vrea să le aflăm. Ne întâmpină un lătrat furios, Ciobanu’, câinele doamnei Dochia își apără cu interes gospodăria și stăpâna. Când intrăm în casă primul lucru pe care-l auzim este emisiunea de duminică de la un radio local pe care „lelea Dochia” îl ascultă în fiecare zi. Radioul negru, destul de mare, are loc de cinste, sus pe dulap, în partea dreaptă și ne însoțește pe tot parcursul conversației.
Bătrânica noastră, pe numele său întreg de Bogdan Dochia are deja împliniți 90 de ani, iar de 80 locuiește în satul Custura, după ce la vârsta de 10 ani împreună cu părinții a plecat din satul vecin, Chiuiești.
Lelea Dochia este veterană de război după soțul dânsei, care a luptat în cele două războaie. Acum, după 15 ani de la moartea lui, Dochia s-a resemnat și trăiește cu fiul ei care are 60 de ani, în casa în care a născut 12 copii. Unii dintre ei sunt plecați prin țări străine, alții s-au mutat la oraș, iar trei dintre ei încă mai locuiesc în Custura. Copiii din sat îi fac cumpărăturile necesare de la oraș și o ajută cu ce are nevoie. Lelea Dochia se poate lăuda și cu cei 20 de nepoți pe care îi are și peste 12 strănepoți care îi sunt tare dragi. Dovadă stă în poza pe care a înrămat-o și a așezat-o pe perete, unde o putem vedea alături de strănepoata de șase luni, de care este foarte mândră.
Ne mărturisește că este mulțumită de fiecare copil în parte, de faptul că sunt sănătoși și că s-au realizat și pentru că o ajută la nevoie.
Lelea Dochia ne mai spune că a apucat să facă doar „două clase” și că apoi a trebuit să ajute la munca câmpului și în gospodărie. Își amintește cum demult semănau cânepă și bumbac și își făcea hainele de la zero. Spune că a țesut la război, dar că nu s-a priceput foarte bine și mai târziu și-a învățat două dintre fiice să țeasă la război și care spune că sunt foarte pricepute.
Curiozitatea nu ne lasă în pace și întrebăm despre lipsa televizorului din gospodărie. Lelea Dochia ne spune că nu i-a plăcut niciodată să stea „cu ochii în televizor”. Spune că preferă să asculte radioul, așa poate și să-și continue treburile zilnice de prin gospodărie. Ne mai spune și că mănâncă sănătos, ce are prin gospodărie și se simte foarte bine și că nu a avut nicio problemă de sănătate până acum.
Pe chipul brăzdat de riduri, ochii îi zâmbeau de fericire, nu se aștepta ca două fete de la Cluj să vină să vorbească tocmai cu ea. Discuția decurge frumos, lelea Dochia are multe de zis și felul cum povestește e fascinant. Din toate cele spuse de ea, ei îi părea rău că sunt tot mai putini oameni în sat, tinerii toți au plecat către oraș, iar casele oricum puține sunt mai toate părăsite. Mai demult după cum zicea baba Dochia, exista și școală în sat, erau mulți copii, dar acum fosta clădire în care era mai demult școală a fost revendicată.
De cum ieșim din căsuța doamnei Dochia, în dreapta bătăturii ne întâmpină fântâna, veche de peste 100 de ani, construită de socrul dumneaei. Ne spune că tot timpul au apă curată și rece de acolo și că niciodată acea fântână nu a secat.
Ne luăm la revedere de la cățel, de la lelea Dochia și pornim spre ieșirea din satul Custura, însoțite de soarele arzător al amiezii.
În sat au mai rămas putini oameni, iar împreună cu Nea Gavrila și cu lelea Dochia am reușit să îi numărăm, dar ne-am oprit surprinzător la 34 de locuitori.
De la casa Dochiei mai sunt locuite două case, celelalte fiind părăsite. Nea Gavrilă insistă să ne ducă pe drumul satului pe care se circulă greu mai ales cu căruța. Spunea că este prea mult noroi, iar căruțele se împotmolesc acolo și că nu s-a mai construit acolo drum deloc. Până să ajungem la ultimul stâlp de electricitate din sat și la ultimele case, la zece minute de mers prin pădure, vedem locul unde bărbații satului se întâlnesc să facă țuica. Acolo, Nea’ Gavrilă ne explică procesul facerii licorii cu multe grade care se filtrează de două ori, musai, spune el, pentru că după prima filtrare „te arde tot pe gât.”
Cu lecția învățată, urcăm mai departe pe drumul mlăștinos și ajungem cu greu la Vila Mielului, la ultima casă din sat. Casa este situată în dreapta pădurii, iar de jur împrejurul ei putem vedea doar verdeață, pomi fructiferi și pășune și putem auzi doar cântecele păsărilor.
Proprietarul casei, explică Nea’ Gavrilă, avea un grajd de piatră, o construcție unică în sat, ale cărei ruine încă prezente le-am văzut și noi. De la grajdul vechii de aproape 100 de ani nu mai este nimic de văzut în Custura, deși ghidul nostru, Gavrilă, ne-a zis că ar mai fi fost vreo 2 case, dar care au fost demolate și nici fundația lor nu a mai rămas.
Drumeția noastră e pe gata, ajungem iar la marginea satului unde întindem o păturică la umbra unui nuc bătrân și începem a trage concluziile despre drumeția de azi.
Așadar Custura este un sat mic, care în pofida faptului că nu are vreun obiectiv turistic, vreo biserica de lemn veche sau altceva ce te ar face nespus de curios, este un colț de natură nealterată de invențiile omului, încă vie, care te așteaptă în mijlocul ei să-ți aduni gândurile și să-ți găsești liniștea. Este un loc ideal pentru cine vrea sa facă un mic popas, să se așeze pe o poieniță, să respire aer curat, să mediteze sau să citească o carte…
Redactori: Roxana Nastor, Eliza Lucaciu
Fotograf: Eliza Lucaciu
