Istorii urbane: închisoarea din Turnul Clujului
Instituția închisorii a reprezentat o sursă de studiu inepuizabilă. Expresia plenară a acestor preocupări se regăsește astăzi în lucrările dedicate perioadei comuniste, fără a lipsi însă din spectrul tematicilor academice referitoare și la alte epoci. Sursa acestui interes trebuie văzută în valența acestor instituții în organizarea politică și socială a unei comunități. Închisoare, ca instrument de coerciție și depozitar al practicilor disciplinare, este structural legată de reprezentările și structurarea puterii.
Foto: George Bufan
Un loc de inspirație
Plimbarea prin bibliotecă ne-a prilejuit întâlnirea cu unul dintre cele mai temute și fascinante locuri ale Clujului de altădată. Citind Contele de Monte Cristo sau urmărind pur și simplu istoria Angliei rămâneam cu un soi de nostalgie. Se părea că realitatea acelor vremuri și acelor spații avea ceva fascinant în ea, era lipsită de prozaicul geografiei noastre. Peste ani, ne dăm seamă că a fost vorba doar despre o imagine romanțată și o viziune idilică asupra unui anumit interval cronologic și asupra unui areal geografic dat. Chiar dacă nu pe Tamisa sau pe Sena, a fost o vreme în care și în orașul de pe Someșul Mic s-au întâmplat lucuri fascinante, că evoluțiile de aici erau conectate cu cele din Franța sau Anglia și totul părea să fie la fel ca acolo.
Camera frumoasă a temnicerului…
În acea vreme Clujul avea un turn la fel de impresionant ca cel de pe Tamisa. Aruncând o privire peste istoria orașului în secolele XVI-XIX, ne dăm seama cât de importantă era această clădire-instituție pentru viața clujenilor. Turnul era de fapt închisoarea orașului, unde erau ținuți cei care tulburau ordinea publică și aduceau prejudicii armoniei sociale, necesară dezvoltării Clujului.
,,Turnul Clujului”, căci după această denumire este definit în documentele acelor vremuri, are o istorie ce coboară adânc în timp, până la momentul în care au fost ridicate zidurile cetății. Îl putem localiza astăzi la adresa Piața Unirii, numărul 25, și a fost, până nu demult, unica construcție de mari dimensiuni care s-a păstrat din acele vremuri. Construcția era amplasată pe latura de sud-est al zidului de piatră al Vechii Cetăți, adică la intersecția străzii Regele Ferdinand cu Piața Unirii.
Din relatările istoricului Vasile Lechițan, aflăm că orașul a fost mereu proprietarul de drept și de facto a clădirii închisorii. Organizarea acestui spațiu era realizată prin prisma unei stricte ierarhizări, determinată de statutul social al inculpaților dar și de gravitatea actului de infracțiune. Impunătoare, ușa de la intrare era înzestrată cu o încuietoare puternică, menită să inspire teamă și să descurajeze posibilele gânduri de evadare. În Turn se mai afla o cameră cu paturi destinată deținutelor ,,mai cumsecade”, adică cele care săvârșeau infracțiuni ușoare, de asemenea, exista o cameră pentru femeile invinuite de acte infracționale grave. A treia încăpere din Turnul Clujului era întunecoasă, fiind destinată ,,liniștirii” deținuților mai certăreți. Ultima încăpere, conform ierarhiei interne, semăna cu o pivniță în care deținuții acuzați de fărădelegi grave erau încarcerați.
,,În partea superioară a clădirii bastionului se afla o scară de scânduri, care ducea în ,,camera frumoasă a temnicerului”, cu două ferestre luminoase ce se deschideau spre curtea largă a închisorii. Se mai afla apoi o bucătărie, iar lângă aceasta iarăși o încăpere ,,frumoasă” în care erau deținuți arestați de elită în timpul procesului lor. Dincolo de această încăpere era camera deținuților de rând, mobilată cu priciuri și o sobă, având ferestre înalte, prevăzute cu zăbrele. Din această cameră se deschidea o ușă în încăperea de deasupra magaziei de lemne, în formă de pivniță… Era mobilată cu priciuri joase, pe care se culcau ,,deținuții legați în lanțuri și condamnați la moarte”.
Legătura cu timpul prezent
Deși clădirea ,,Turnului Clujului” a rămas sugestiv redată în cărțile de istorie, fascinația pentru acest subiect nu a încetat. Poate că această curiozitate firească, în fond, se datorează faptului că acea epocă a rămas străină de atrocitățile altor perioade, sau poate pur și simplu distanțarea în timp oferă un soi de detașare emoțională iar rezonanța faptelor odioase se pierde. Privind înapoi, prin prisma a ceea ce cunoaștem, se creează impresia că închisoarea acelor vremuri era cumva deosebită de carcera zilelor noastre. În mod paradoxal, funcția și organizarea închisorii a rămas neschimabată secole la rând, ca o mărturie că timpurile nu se schimbă, ci doar se perindă prin noi, imparțial și justițiar.
