Plaiuri unde timpul încă mai are răbdare: Coplean și Rugășești
Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel. Mulțumim voluntarilor Cluj.com: Precup Călin, Șopco Ștefana, Paul-Daniel Golban și Precup Camelia – pentru culegerea informațiilor, realizarea fotografiilor și redactarea/editarea textelor.
Noaptea încă își cânta simfoniile când, cu sufletul încărcat de energie și entuziasm, am pornit spre ziua al cărei ecou urma să îl aud mult timp de atunci încolo.
Nu a trebuit să înaintăm prea mult pentru a fi întâmpinați de un aer fantomatic ce acoperea tabloul parcă pictat. Sentimentul era greu de alungat, deoarece totul în jur striga „capodopera naturii”. Ne-a intrat în suflet tuturor, iar cei care aveau norocul să se laude cu un aparat foto au și capturat imaginea pe ecranele aparatelor. Imaginea a rămas, însă sentimentul îl poți trăi doar dacă pășești în sufletul locurilor.
Într-un final mult așteptat, am ajuns și noi în locația noastră, comuna Cășeiu, în care domnea liniștea. Nu prea am zărit picior de om, însă am fost întâmpinați cu niște vorbe scrise pe poarta primăriei care și acum îmi răsună în minte:
„Unicul dor al ființei mele este să îmi văd națiunea fericită”.
Parcă îl aud pe Avram Iancu cu voce gravă, dar totuși ce transmite căldură și iubire, grăind aceste cuvinte ce unesc poporul.
Din drumul cel bătrân la castelul cu scoici…
Este în zadar să spun, să scriu sau să desenez căldura oamenilor din satul Coplean, satul în care am poposit prima dată. Ne-am înfruptat din struguri zemoși dăruiți cu drag și cu simplitate țărănească de către o bătrânică de la care am cerut și noi umili o informație „istorică”. Pașii noștri se îndreptau spre așa-numitul „Drum cel bătrân“, a cărui denumire, a încercat bătrânica cu voce de privighetoare ce a cântat mult la viața ei să ne spună, vine de la faptul că pe aici au trecut dacii. Ei îi spun simplu „Drumul principal“, o cărare prăfuită, lungă și pietroasă.
Înaintând și noi cu vitejie de dac, am intrat în rolul de mari luptători în încercarea de a găsi Castelul Haller, un punct turistic des vizitat de turiștii sau studenții interesați de acesta.
Soldați fiind, am trecut la propriu prin apă și ne-am asumat riscul de a ne uda șosetele, însă totul pentru țară! Am zărit din depărtare ruinele unui așa numit castel, dar bineînțeles că pe drum am fost serviți de un bătrânel, cu voce stinsă și aceeași simplitate debordantă, cu nuci proaspăt căzute din pom. Abia ne auzea micuțul om, trecut prin viața asta doar el știe cum, însă insista să nu plecăm fără să ne umplem straița și buzunarele cu nucile din nucul său mult iubit.
Ajunși la castel, am intrat în rolul de ducesă și am escaladat ruinele ce ascundeau amintirea unui castel fastuos și strălucitor.
Am aflat mai târziu povestea lui de la un alt bătrânel trecut prin încercările vieții, ce i se citeau cu ușurință pe frunte. Cică Maria Tereza și-ar fi făcut mofturile și pretențiile în vechiul castel unde parcă fantomele trecutului încă dansau printre ruine, dar cine poate ști? Ce-i drept, comuniștii au avut câteva cine grandioase la parterul castelului, în timp ce bătrâneii cu voce stinsă ai satului își frământau mâinile și picioarele pentru o bucată de pâine.
Am trăit fiecare vorbă care curgea din gura omului care ne povestea cu sete despre acele vremuri.
Părea dezamăgit de lume, o inimă obosită și un suflet încărcat de poveri care de mult și-au găsit lăcaș în sufletul omului. Am fi putut sta zile în șir și tot ar mai fi avut fire de poveste să ne zică.
Vatră veche de sat someșan…
Am înaintat cu aceiași pași de dac, deoarece nu aveam mult timp la dispoziție, iar noi voiam să ajungem în satul Rugășești, de unde am plecat încărcați cu cele mai captivante povești, iar în suflet ne-au rămas cei mai cumsecade oameni. Ne-am întâlnit cu preotul satului, un om tânăr, în care puteai să vezi doar bunătate și dragoste pentru oameni. Ne-a așteptat cu plăcinte tradiționale, al căror parfum trezea în noi o poftă de mâncare cât a 200 de soldați. Au fost foarte bune, încât și acum le simt gustul în gură. O brânză luată direct de la oi și un aluat făcut de mâinile cunoscătoare ale unei femei din sat. Ce mai delicatesă!
Aici am povestit cu unul dintre vârstnicii din Rugășești, sat despre care povestea cu înțelepciune de om bătrân. Casa la care am mers apoi are norocul de a fi locuită de doi oameni ― „pâinea lui Dumnezeu”. O bătrânică a cărei voce, atunci când cântă, coboară îngerii pe pământ. Un bătrânel în ochii căruia se citește dragostea nemărginită pentru „baba” lui, cum îi spunea el. Ne-au povestit oamenii noștri tot ce am vrut să auzim. De la întâmplări cu tâlc până la întâlniri amuzante și încercări prin care au trecut. Ne-au spus și de magia dealurilor și pădurilor ce le înconjoară casa care, ce e drept, se ridicau fastuos, parcă protejând satul. Oameni muncitori, cu o gospodărie plină de animale ce zburdau și încărcată de roadele muncii lor. S-au îmbrăcat și în port pentru noi ― un adevărat spectacol.
N-am mai fi vrut să plecăm, ne-au intrat în suflet și ne-am fi mutat acolo, măcar o săptămână. Și, vai, câtă grijă ar fi avut de noi, ne-au îndemnat să stăm că ne fac ce vrem noi de mâncare, că paturi au și nu o să ne lipsească nimic. Oricine e bine primit, doar suntem toți oamenii lui Dumnezeu, spuneau dânșii…
Nici de aici nu am plecat cu mâna goală. Am primit și nuci și struguri și mere, tot ce au poftit gurile noastre. Ne-am dus cu lacrimi în ochi și cu sufletele tremurânde.
Am reușit să stăm de vorbă câteva minute și cu profesorul cel mai vechi al satului care a scris împreună cu fratele lui o carte despre satul lui. Cartea se numește Rugășești, vatră veche de sat someșan și adăpostește cele mai însemnate lucruri despre satul acesta. Bineînțeles că am aflat și cum să intrăm în posesia ei cât mai curând. Om deștept, care nu a privit numai viața aceasta, ci a și văzut-o. Acel soi de om cu care stai zile în șir și tot mai aveți ce povesti. Minuni de oameni ascunși în satele Clujului.
S-a scurs și timpul pe care l-am avut la dispoziție pentru a intra în povestea satelor.
Am așteptat în tăcere autocarul, știind că ne întoarcem la un oraș unde oamenii nu mai au răbdare. În comuna Cășeiu, timpul „avea răbdare cu oamenii” (Marin Preda).
Redactor: Șopco Mădălina-Ștefana
Fotograf: Precup Călin, Precup Camelia
