Satul Cristești și tradiții din Râșca – Impresii de călătorie
Text și imagini: Gligan Irina și Golban Daniel
Noi am ajuns în satul Cristești luni, 22 septembrie. Față de vremea caldă din Cluj, în Râșca am simțit aerul rece de munte. Vremea nu a fost prielnică drumețiilor, așa că atunci când am pornit dimineața spre vale, în data de 23 septembrie, afară mai picura. Încă de la primele ore ale dimineții, privind din vârf spre vale, se observa cum imensa măgură se ridica lent peste sat…
Badea Petre
Primul om întâlnit în cale a fost badea Petre (Deacu) care are 73 de ani. Badea Petre cântă în strană de la 20 de ani. La fiecare praznic și la obiceiurile familiale el cântă din memorie, nemaiavând nevoie de cărți. El are un glas puternic şi melodios, stăpâneşte bine notele şi stabileşte tonul cântărilor. A format mai mulți cântăreți. Cântările diacului sunt organizate astfel: 12 minee – una pentru fiecare lună (anul bisericesc începe în septembrie), Triodum penthicostarum, Octoih mare, Octoih mic, Catavasier, Molitfelnic.
Deși a început să mai uite, moș Petre păstrează în minte multe din cântecele rămase de la străbuni, dar și sfintele pricesne. Una dintre ele este și Priceasna Învierii din Pateric (aprobată de Sfânful Sinod), care are mai bine de 100 de ani:
“Fraţilor luaţi aminte,
De-a profeților cuvinte
Care spun în psalmii lor
Tuturor oamenilor
Va veni ceasu odată
Să mergem la judecată!
Acel ceas când va veni
Moartea nu va stăpâni
La porunca ce s-a da
Toți morții vor învia
La venirea Domnului
Sus pe bolta cerului.
O ceată albă cerească,
O ceată dumnezeiască
Cu serafimii împreună,
Vor veni cu-o carte-n mână.
Vor aduce-o carte mare
Cu peceți legată tare.
Lumânări se vor aprinde
Și cartea se va deschide.
Clopotele vor suna,
Înjerii vor trâmbița
Din patru colțuri de lume
Pe toți ne-or chema pe nume!
Împăratul cerului,
Duhul adevărului,
Ca un drept judecător
Va răsplăti tuturor
Celor buni le-a da iertare,
Celor răi osândă mare,
Cei ce-au făcut cele bune
Dumnezeu de-a dreapta-i pune,
Cei ce-au făcut cele rele
Vor merge la iad cu ele.“
Pe vatra satului există încă monumente și așezăminte, precum Monumentul din vale, Moara Petri lui Iosivu Bătrânului din Valea Râștii, Fântâna de la Sălănducu.
Monumentul din vale
Prima școală și prima biserică care s-au înființat în comuna Râșca sunt atestate de monumentul din vale. Acest monument este așezat pe Valea Râștii și a fost construit de către Ioan Petre și prof. Ioan Vâtca. De anul 1861 se leagă și începuturile învățământului în comuna Râșca. Prima școală a funcționat în casa lui Simion Gligan, învățător fiind Simion Crainic (originar din Beliș), care absolvise școala normală din Cluj și ascultase un curs de tipic, de la preotul din Mănășturul unguresc și de la parohul Ioan Roman din Dretea. În această perioadă școala era organizată și subvenționată de către biserică, iar instrucțiunea se reducea la silabisit și rugăciune.
Parohul Ioan Condor a organizat primul examen de sfârșit de an școlar în data de 18 aprilie 1862, scrisul fiind o dovadă a dezvoltării educației din acea perioadă. Rezultatele copiilor au fost remarcabile: „s-a aflat urme bune de înaintare în cetit, cântări bisericești (răspunsuri liturgice) și rugăciuni, precum și cunoștință de Dumnezeu“. După încheierea cursurilor școalare, Simion Crainic mai rămâne în această localitate până la data de 1 noiembrie a aceluiași an pe postul de cantor.
Inscripții pe monument:
S-a ridicat acest monument pentru a rămîne un semn în amintirea strămoșilor, care s-au așezat pe aceste locuri în anul 1637, întemeind comuna Rîșca.
În acest loc a ființat din anul 1862, prima școală și prima biserică din comuna Rîșca. Dascăl Simion Crainic, Paroh Ioan Condor.
În cronică se precizează că „până a fi învățător în acest prediu, fiecare parochian își ducea copilul la școală din parohia maternă de care se ținea – adică la drept vorbind acolo plăteau repartiția pentru învățător căci de umblat la școală ferit-a Sfântul, fiind depărtarea de tot mare“.
Serbarea din vale
Mult așteptatul spectacol din vale era organizat pentru bucuria tuturor sătenilor, osteniți de munca de la câmp. Înainte de serbare, dimineaţa, preotul Mircea Ionel făcea o slujbă, iar mai apoi ţinea o predică frumoasă pentru toţi credincioşii de faţă. Aceștia se adunau de prin toate părțile comunei, dar nu numai. Toată valea răsuna până la apusul zorilor de cântece populare și patriotice. Cântecele populare erau interpretate de mari artiști, dar și de persoanele din sat care aveau drag de cântec. Prinși în horă, inimile muntenilor tresăltau de fericire de la tineri la bătrâni. Slujba de sfinţire ținea de la 9-10, iar apoi serbarea ținea până seara. A început aproximativ de prin anii 1970 și a durat până după revoluție.
În prezent, s-a reluat sfinţirea, în amintirea vremurilor trecute de pe acest loc. Astfel, anul acesta, 2014, creştinii, de hramul Pogorârii Duhului Sfânt, alături de preotul paroh de la Cristeşti, Bogdan Cociş şi preotul de la Oniceşti, Cristian Mărcuş, au participat la slujba de sfinţire şi binecuvântare, în semn de mulţumire lui Dumnezeu şi cerere a celor bune. După această slujbă, s-a întins şi o masă, cu merinde aduse de fiecare sătean, gospodinele satului pregătindu-le cu mare îndemânare în seara de dinainte.
Video de la Hora Tv. Cântec ,,Dragu-mi vara la munte” – din repertoriul Ninetei Popa, interpretat de Irina Gligan.
Tradiții trecute
De sărbători existau mai multe tradiții, printre care Jocul, Șezătoarea, Claca, Sărbătoarea Sânzienelor. La joc se strângea toată lumea, în fiecare duminică, în afară de posturi. Se ţinea în şură la lumina zilei şi muzicanţii, ceteraşii mai ales, dar și dobașii, erau aceia care aduceau voia bună şi veselia prin instrumentele lor răsunătoare. Toată lumea juca, chiar şi cei mai bătrâni dintre cei adunaţi. Când se termina jocu’, ficioru lua fata în braţe, o strânjea și o ridica sus în braţe.
Jocul de Crăciun se organiza de către feciorii satului, care chemau instrumentişti pentru a cânta. Trei seri ţinea şi în fiecare seară căminul se umplea de copii, tineri şi bătrâni. Prima seară de Crăciun se colinda “Din oraşul Viflaem”, cumpusă de către Ioan Cucuzel şi care se colindă doar în această comună. Părinţii erau mândri să îşi vadă feciorii sau fetele că ştiu juca aşa de bine, iar bunicii lor, care stăteau pe bănci să ţină cojocelele fetelor, aveau ochii plini de admiraţie pentru nepoţii lor, văzând ce mari au crescut şi cât de asprii se învârt în horă. Când să termina jocu’, ficioru lua fata în braţe, o strânjea, o ridica sus în braţe.
Şezătoarea era mult aşteptată atât de fete, cât şi de feciori care se adunau la o casă, pe rând, în special iarna, şi fiecare îşi ducea ceva de lucru, niciodată nu se pierdea vremea. Aveau furcă cu caier; de obicei se torcea, se învârtea din fus, şi cu mare drag se făceau din lână veste, mănuşi, „cioci” (şosete). Fiecare avea îndrăzneala să spună vreo poveste ieşită din comun, inedită sau să impresioneze prin vorbele lui înţelepte, dar cel mai mult era îndrăgit omul care şi vorbea omenos, şi termina lucrul repede. Tinerii făceau „gâscă“ (se punea în colțul casei o perdea, iar un fecior și o fată mergeau după perdea și se sărutau) și „purec“ (se punea un scaun în mijlocul casei și un fecior se punea pe scaun, iar altul stătea lângă el în picioare cu un ștergar înnodat de pânză aspră și zicea către celălalt care stătea pe scaun „Întoarce-te purice!“ și el răspundea „Nu mă poci de pântece!“ până când mergea feciorul la o fată să o sărute).
La Claca de cânepă se adunau oamenii din sat și lucrau pentru o singură gazdă care le dădea pălincă de secară (săcărică) şi femeile descântau: „Joacă badea pă lele, n-aştepta să zâcă ie/ C-ar zâce da ii ruşine/ Dac-o joci îi pare bine”. Sau „ Torce furcă şi tu fus, că gazda-i cu curu-n sus!”
De Sărbătoarea Sânzienelor (Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul) se aruncau coronițe pe şură, casă pentru a aduce noroc și pentru a proteja casa, dar și membrii familiei. Alte coronițe sunt puse şi în holdele de grâu pentru ca recolta să fie apărată şi roditoare.
Școala
Speranțele locuitorilor din zonă de a vedea cu ochii lor proprii copii mergând la școală au devenit realitate prin eforturile preotului Ioan Condor și ale dascălului Simion Crainic.
În perioada 1883 – 1884 sub curatorul Ioan Badiu se construiește un nou local de școală. Din documentele rămase aflăm că s-au cheltuit 78 de florini și 80 de creițari pentru poditul școlii, pentru bănci și alte mărunțișuri necesare școlii. Se mai precizează, de asemenea, că în această perioadă existau în Râșca 134 de familii în care erau 76 de copii de vârstă școlară.
Dezvoltarea învățământului în această localitate în perioada 1882 – 1908 este legată de numele învățătorului Simion Gânscă.
Foto: stânga: Vechea școală din Cristești (acum este închisă), dreapta: Cămin cultural Râșca – Cristești
Biserica
Atât așezămintele, cât și obiceiurile reflectă modul tradițional de viață și conservator al oamenilor. Iscusința și hărnicia sătenilor e dată parcă de caracterul lor ce împrumută din tăria stâncilor din munte. O mărturie vie a uneia dintre primele lăcașuri de cult a comunei Râșca o reprezintă vechiul monument din vale care atestă făurirea și buna organizare a sătenilor creștini (din anul 1862 a ființat biserica). Amenințată de creșterea năpraznică a apelor, sătenii, împreună cu preotul (paroh) Ioan Condor, au decis să mute vechea biserică de lemn în deal (Cristești). Adusă în sat în anul 1974, sființită în 1979, s-a avut grijă ca nimic din ce era să nu se piardă. Mai târziu, biserica s-a consolidat cu piatră din contribuția oamenilor, iar pereții au fost repictați. Picturile reprezentative sunt: nașterea, tăierea împrejur, botezul și înălțarea. Grăitoare sunt şi imaginile sfiinţilor, ce reprezintă viaţa lor desăvârşită, iar cărţile pe care ei le ţin sunt simboluri ale cunoaşterii şi ale dreptei credinţe.În biserică există și șase preapore, donate de către creştini.
În 1982 biserica a fost sființită și repictată. Sătenii au angajat meșteri autorizați pentru picturile dinăuntrul locașului.
Preotul paroh este Bogdan Cociș. Biserica are hramul Pogorârea Duhului Sfânt (sărbătoarea care se ţine în fiecare an la 50 de zile după Paşte şi la 10 zile după Înălţarea Domnului Iisus Hristos. În această zi s-a pogorât Duhul Sfânt asupra apostolilor făcându-i pe aceştia să grăiască în toate limbile pământului, neauzite până atunci).
Dimineaţa devreme, mamele pregătesc costumul popular şi îşi îmbracă fetele cât mai tradiţional, spre bucuria celorlalţi săteni şi pentru a fi reînnoit spiritul autentic românesc. Se mai spune că portul popular păstrează trupul curat, stare apropiată sufletului, dar şi că alungă spiritele rele.
Moara Petrii lui Iosivu Bătrânului din Valea Râștii
Mare noroc aveau locuitorii care locuiau pe malurile Râștii, unde aproape la fiecare gospodărie exista și câte o moară. Sursa unică de grâne și prelucrarea lor era moara satului din vale. Sătenii se strângeau cu căruțele la moară și stăteau aici ore întregi de vorbă, uneori despre amintiri, alteori făcându-şi planuri de viitor pentru un trai mai bun.
Note de jurnal
Furați de miracolul naturii, am urmărit cursul văii și am găsit întinsa pădurice de afin şi merişor care ne-a ispitit nespus de mult. Fructele erau încă proaspete, deşi în mod normal sezonul era deja pe sfârşit, așa că am poposit pentru o vreme, bucurându-ne de aroma poamelor.
Puhoiul de apă se revărsa şiroi peste pietricelele din vale, spumegând şi făcând întreaga pădure mult mai vioaie. Din crâng în crâng, câte o mierlă zglobie îşi face serenada…
Legenda locului – Monumentul de la Sălănducu
Orice meleag își are originea dintr-o poveste. Așa este și cazul comunei Râșca.
Se povestește din strămoși că pe acest tărâm s-a purtat o mare luptă de către voievodul Gelu, dar sfârșitul ei a fost crunt pentru acesta. Unul dintre cei mai iubiți căpitani ai lui, pe nume Sălănducu, a pierit în această bătălie care a avut loc la Gârda. Mama lui Sălănducu a pornit pe meleagurile Râștii în căutarea fiului ei și, plină de durere pentru că nu l-a mai găsit, a vărsat atât de multe de lacrimi, încât toată Gârda s-a umplut de pietricele, acestea fiind numite de către bătrânii satului „bănucăi“.
Mina din Gârda
În Râșca, la câțiva metri de monumentul de la Sălănducu, există o mină de cuarț care momentan este inactivă şi care se întindea pe o distanţă simbolică, până la Mănăstireni.
La această mină s-a lucrat mai mult de 20 de ani. Existau şine şi vagon pe şine, iar un cal trăgea vagonul. Din păcate, nu am putut afla de ce lucrul la mină a încetat, faptul aceasta rămănând un mister, însă se presupune că din motive financiare.
„Piatra de vânt“
O pietricică în formă de cochilie, numită „piatră de vânt“, era folosită împotriva “vântoasei”, adică împotriva bubelor cauzate de vânt. Piatra se punea în apă și se lua câte o lingură pentru tratament, ungându-se zona afectată.
O zi de odinioară
Când zorile se varsă, tatăl se trezește, își limpezește ochii cu apă foarte rece la fântână, dacă aceasta este în apropiere, și pregătește uneltele pentru munca câmpului. Mama, de asemenea, nu zăbovește deloc și, în mare grabă, după terminarea treburilor gospodărești, pregătește masa de dimineață, scoală copiii, are grijă ca nimic din cele trebuitoare să nu lipsească și, în bună rânduială, toți ai casei pornesc la câmp. Ei știu că nu va fi o zi ușoară și că se vor întoarce osteniți, dar firea lor e statornică și munca oțelește voia omului. Uneori se iscau neînțelegeri din cauza lipsei sau neajunsului de pământ. Iubirea față de glie va rămâne însă neschimbată; un petec de pământ înseamnă o mare avuție, dar nu atât materială, cât una spirituală: sentimentul de mulţumire și siguranță. De multe ori, cel mai prețuit om din sat era acela care avea cel mai mult pământ.
Tradiția locală
În duminici şi sărbători femeile satului îmbracă hainele rămase de la părinți și bunici, mândrindu-se că nu au renunțat la portul tradițional. Muntenii păstrează cu sfințenie tradițiile, astfel că portul popular era bine întreținut și îmbrăcat cu mândrie în toate duminicile și mai ales de sărbători. Acest obicei se păstrează până în ziua de azi.
Portul este compus din: năframă cu șerţi (şerpi) sau din brașon, specifică Râștii (o năframă era așa de scumpă, încât pentru ea oamenii dădeau chiar și o vacă sau două), cămașe de pânză, pieptarul din lână cu motive, brâul sau tricolorul, poalele, rochia de păr de demult, şorţ cu bocuri sau țifraș, musuie cu primă, lecru brodat. Pentru tineri, culorile costumului erau vii, iar pentru cei mai în vârstă culorile erau mai sobre.
În Râșca (Cristeşti) există chiar și un atelier de blănărie și cojocărie.
Foto alb-negru: Nunta lui Gligan Mariana cu Gligan Ioan – au cântat la ea la nuntă Pleșenii; Pleș (sat din Râșca)
Foto color: Port tradițional din Râșca (în dreapta, Gligan Irina)
În preajma sărbătorilor de iarnă…
Sătenii respectă cu sfinţenie marile sărbători, toţi membrii familiei pregătindu-se cu voioşie atât spiritual (cu post şi cumpătare), dar pregătindu-şi şi casele în bună rânduială. Iarna, copiii şi tinerii organizează întreceri cu sania şi cu schiurile.
Acum, merele îngheţate erau cele mai iubite. La săniuş, copiii, cu obrajii sângerii, alergau de la un pom la altul, să-şi scuture şi să guste cel mai aromat fruct. Apoi hop, iar la săniuş. Până la apusul zorilor, când razele duioase ale soarelui mângâiau chipurile fericite ale copiilor, şi când râsetele lor dezgheţau întregul sat, doar atunci se întorceau copiii acasă, nepăsători că mănuşile şi cizmuliţele erau şi ele îngheţate.
Imagine de ansamblu
Casele păstrează ceva din forma lor de odinioară, caracteristica lor fiind aceea a unei case mari din piatră sau lemn, aproape de ea gasindu-se o şură mare. Poarta este de fier, cu fel şi fel de motive, iar în grădina din faţă la câte o casă se mai zăreşte o troiţă, care păzeşte familia şi membrii ei. Nu e de mirare că oamenii îşi fac semnul crucii când trec prin faţa unei astfel de case. Chiar dacă nu sunt foarte adunate casele, atunci când privim în zare, dealurile sunt cele care le unesc…
Evoluţia comunei Râşca a fost legată şi de implicarea şi acţiunile sătenilor iscusiţi, cu dorinţa arzătoare de a păstra unitatea şi integritatea satelor, deşi uneori aceasta a fost pusă în pericol. Munca le-a oferit multora şansa de a-şi depăşi condiţia socială, existând mari progrese şi aici, în zona rurală. Principala activitate este agricultura, creşterea animalelor şi prelucrarea lemnelor, iar dascălii, preoţii şi medicii îşi dezvoltă întreprinderile şi sporesc mereu în munca lor.
Modestia şi cumpătarea sunt calităţile predominante ale râşcanilor, ei având măsură în toate, aşa cum străbunii lor i-au învăţat de mici copii. Mulţi au plecat din sat, dar nu au uitat casa părintească şi se întorc tot mai des cu drag şi dor acasă.
Pe final, iată și o porție de umor specifică zonei:
– Ești din Râșca, Cluj, dacă ţi-o plăcut o ulceauă de mursă cu mnere (miere) şi oțet!
– Ești din Râșca, Cluj, dacă ştii ce gust au piciocile (cartofii) pârgălite cu moare de curechi din cadă!
– Dacă ești din Râșca, Cluj, cunoști măcar o bătrână din sat care știe descântece și să “cote” de scrântit sau de deochiat.
– Ești din Râșca, Cluj, dacă ai mâncat mămăligă cu lapte din oala de pe care “o sărit jumalțu”.
– Ești din Râșca, Cluj, dacă primăvara săreai peste „bobotaiele” (foc), ştiind că aduce mare noroc.
– Ești din Râșca, Cluj, dacă atunci când era vreme grea afară (furtună şi tunete) aruncai arminden în sobă şi aprindeai o lumânare.
– Ești din Râșca, Cluj, dacă ești întrebat mai mereu dacă nu te-ai măritat!
– Ești din Râșca, Cluj, dacă știi ce gust au toate băuturile care au sufixul “-ată” (vișinată, afinată, merișorată)!
Concluzie
În spațiul acesta etnografic, tradițiile strămoșești sunt foarte bine conservate, iar copiii sunt învățați de mici să contribuie activ la transmiterea lor. Astfel, se mențin vii datinile, iar spiritul lor continuă să existe. După cum spunea filosoful Lucian Blaga, „veșnicia s-a născut la sat“.
Domnul profesor Ioan Vâtcă a urmat Liceul de Pedagogie din Cluj, apoi Facultatea de Filologie, devenind director timp de 36 de ani al școlii din Râșca în anul 1964 în trei etape, ultima etapă fiind cea din 2009. Prima lui realizare semnificativă a fost să nu lase niciun copil neșcolarizat pe raza comunei care are 70 de kilometri: „Dorința care am avut-o de la început a fost să mă reîntorc în locul în care mi-am petrecut copilăria, să studiez această profesie care mi-a fost dragă, la îndemnul dascălilor pe care i-am avut. Modelul meu în viață a fost primul învățător emerit, Dreve Iosif, și primul director al școlii din Râșca. De la el am deprins eu dragostea pentru munca asta. În domeniul acesta trebuie să rămâi elev toată viața, să-ți fie dragi copiii, să fii încrezător că fiecare are personalitatea și harul lui pe care, dacă îl știm îndruma, îl știe găsi, se poate cultiva.“
În comună s-au realizat atunci 8 școli și 7 grădinițe, număr care pe parcurs s-a micșorat. A existat un semi-internat din 1972 până în 2002. Profesorul Vâtcă, specializat pe predare în limba română, ne mărturisește că: „Sunt peste 300 de absolvenți de învățământ superior care au plecat din școala noastră și s-au realizat. Ideal e să formăm niște oameni cu o personalitate puternică, dar și sensibilă, pentru că deja trăim într-o societate cu schimbări rapide, dar și posibilitatea de a schimba o meserie în timpul vieții, punând accentul pe deprinderi importante, de a aplica ceea ce înveți, nu pe memorare, cum a fost altădată.“
Profesorul Ioan Vâtcă surprinde în cartea sa, pentru care s-a trudit 20 de ani și în care a adunat toate datele despre Comuna Râșca. Studiu monografic, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2010, spiritul râșcanilor: „Ascultători de legea firii și de chemarea pământului pe care l-au prețuit, strămoșii s-au așezat tăcuți sub glia pe care odinioară au trudit-o. Au dus cu ei bucuriile și deznădejdile fiecăruia, dar și multe dintre datinele pe care, la rândul lor, le-au moștenit de la bunii și străbunii lor. Au lăsat aici, fiecare după puterea și norocul său, agoniseala de o viață. Și au mai lăsat ceva – speranța că urmașii lor vor prețui și spori bunurile materiale, dar nu vor uita obiceiurile și credința strămoșească.“
El evidențiază „truda statornică a râșcanilor pentru supraviețuire în condiții naturale și istorice vitrege, prin diversitatea ocupațiilor, a meșteșugurilor și a formelor de organizare a economiei și a vieții sociale locale.“
Gligan Irina și Golban Paul-Daniel, 22 – 23 septembrie 2014
Articol inclus in proiectul Clujul Văzut Altfel. Pentru detalii despre Rasca, click aici.
