Povestea unui campion din umbră – Pe căi anevoioase către Olimpiadă | Bogdan Iulian Dascălu
S-au scris atât de multe despre Cluj și împrejurimile lui, despre clădirile istorice, evenimentele inedite, mirosuri și gusturi fascinante, locuri umbrite sau vizitate de soare, încât am uitat că oamenii sunt cei care însuflețesc orașul. Constat că rubrica „Clujeni cu care ne mândrim” e insuficent dezvoltată, iar emoțiile pe care oamenii le au de oferit, prea puțin explorate de noi, cei cu penița-n mână sau viteză la tastat.
Mă simt vinovată, precum un copil surprins de părinți când își ascunde bomboanele sub pernă. Am ascuns pârghii și reflectoare care puteau determina anumiți oameni să mute munții din loc. Uneori e nevoie doar de o bătaie pe umăr, o apreciere verbală sau o strângere fermă de mână, în semn de respect pentru medaliile câștigate cu prețul oaselor rupte, vânătăilor, insomniilor, prieteniilor pierdute sau aniversărilor ratate.
Mi-am propus să aplaud mai des, să răspund zâmbetelor, să cumpăr bilete pentru a alimenta imaginația artiștilor și să mă folosesc de cuvinte pentru a aprecia munca unor oameni care nu își iau concedii și nu apucă să dezvolte sentimentul de „acasă”. Prima „victimă” a fost Bogdan Iulian Dascălu, campion la scrimă, un sport la care suporterii nu sparg semințe însă nici tribunele nu sunt pline. Am împărțit câteva impresii înainte de a mă întâlni cu ursu’, cum mi-am permis eu să îl numesc: titluri de cărți, piese, documentare, citate sau glume auzite-n treacăt. I-am spus că radarul meu detectează un om fain însă a ținut să precizeze că mai are de parcurs câțiva pași pentru a ajunge acolo unde își dorește.
Bogdan are 22 de ani și visuri cât pentru 22 de oameni la un loc. Practică de 13 ani un sport pentru care sponsorii nu se îngrămădesc, fanii nu se adună în localuri să scandeze, iar transmisiunile de la competiții sunt urmărite poate doar de rudele participanților. Am fost curioasă de unde izvorăște determinarea și pasiunea lui pentru floretă, căci așa se numește arma pe care o stăpânește cu atâta iscusință. Nu am vrut să realizez un interviu formal și nici nu am pus întrebările clasice. Ne-am întâlnit la un ceai care, neglijat fiind, a apucat să se răcească. Am plecat acasă cu 3 pagini de notițe și un gust al victoriei în care omul reușește să răzbată prin mărăcini și să urce pe podium.
Din fericire, campionul în costumul alb, a primit sprijin de la Atlas Invictus Romania, un ONG care s-a angajat să ajute sportivii de performanță să ajungă acolo unde și-au propus. Povestea din spatele programului începe ca multe alte povești în care oamenii nu așteaptă să le cadă din cer oportunitățile ci și le creează singuri.
Țelul comun de a participa la Olimpiada de la Tokyo din 2020, a unit eforturile mai multor oameni care se încăpățânează să resusciteze un sport a cărui practicare necesită coordonarea întregului corp. Așadar, mai sunt aproape 3 ani în care Bogdan este pregătit să facă tot ce corpul și mintea îi îngăduie pentru a se antrena și a-și atinge visul de a ajunge pe podiumul de la Olimpiadă.
Deși îi place atenția primită și recunoașterea survenită în urma câștigării titlurilor de dublu campion la Campionatul Național de Tineret și Campion Național la Juniori, Bogdan îmi mărturisește că nu și-a numărat medaliile decât la 18 ani, când a fost nevoit să își facă un palmares. Unde majoritatea copiilor își expun jucăriile, campionii își agață medaliile și sacrificiile făcute pentru a rămâne cel mai bun. Și de unde ni se trage gustul pentru victorii? Natura umană este curioasă și are nevoie de provocări noi pe care să le rezolve mereu. Nevoia de dezvoltare continuă, învățare și testarea limitelor sunt motoarele care au dus la evoluția noastră. E de înțeles așadar de ce oamenii caută să experimenteze senzații tari și să vâneze cele mai râvnite trofee.
Dacă ești empatic, fiecare interacțiune umană poate reprezenta o comoară, un izvor viu de inspirație și fiori după care tânjești. Cărțile bune sunt puse în umbră doar de poveștile de viață care nu au primit șansa să fie citite. Oamenii faini nu ies singuri la lumină ci au nevoie de reflectoare îndreptate spre munca lor, de respectul și aprecierea noastră. Am ales să îndrept reflectoarele spre Bogdan Dascălu, un om fain, visător, modest și ambițios care mai presus de like-urile noastre, merită să îi cunoaștem pasiunea, să înțelegem competiția și să popularizăm sportul pentru care își sacrifică cea mai prețioasă resursă – timpul.
Per aspera ad astra (Pe căi anevoioase către stele) – cu înșiruirea asta de cuvinte îmi „înarmez” biroul. De când l-am cunoscut pe Bogdan, recitesc mereu aceleași cuvinte care îmi dau „dezlegare la visuri”. Visul lui e să ajungă la olimpiadă, al meu e să avem grijă de campionii noștri. Despre Bogdan puteți citi mai multe pe Google, câte medalii câștigate are, la câte competiții a participat, ce mănâncă la micul dejun, câte ture de teren aleargă sau câte petreceri a ratat. De la mine puteți afla că e un om cel puțin interesant.
