Oamenii din Sânnicoara – o punte de legătură cu tradiții și obiceiuri vechi
Text și culegere informații: Simona Bălan
Fotografi: Adina Apetroae, Anton Camelia
Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel. Pentru mai multe detalii despre comuna Apahida, click aici. Mulțumim voluntarilor pentru culegerea informațiilor, fotografii și text.
Localitatea Sânnicoara este situată în partea de vest a comunei Apahida, fiind atestată documentar încă din anul 1363, când apare sub numele de Villa Zenthmiklos. De-a lungul timpului, denumirea satului a variat: Scenthmiclous, poss. Zenthmilos, hospites de Sanct Nicolao, Zenth Myklos, Szint Mikleus sau, mai recent, San-Miclaus.
Toate aceste toponime, precum și denumirea actuală a satului, fac trimitere la Sf. Nicolae, care este considerat patronul satului și apărătorul vieții celor care locuiesc aici.
Deși primele menționări documentare datează din secolul al XIV-lea, vechimea așezării este atestată și prin fragmente neolitice de silex găsite în locurile Pripor și La Țigla, prin mormântul din epoca bronzului (cu vase de lut și ceașcă de cultură Otomani) găsit în Lab sau prin urmele de așezări romane descoperite: ziduri, țigle, olane, ceramică.
Tot în zona localității, a fost descoperit și un altar votiv dedicat zeului Silvanus de către un anume C. Aragobus. Foarte bine păstrat, cu inscripție de calitate și urme de vopsea roșie pe litere, altarul este unicul altar cu postament de fixare descoperit în Napoca!
Ajungând în prezent, plimbându-ne prin Sânnicoara zilelor noastre, începem să cunoaștem oamenii de aici – ei sunt cei care fac legătura dintre un trecut istoric îndepărtat și un viitor incert de modernizare…
Am avut astfel plăcerea de a-l întâlni pe preotul satului, Viorel Luca, care a avut amabilitatea de a ne prezenta biserica și de a ne oferi detalii despre localitate, istoric, povestea bisericii. Este de apreciat, în mod deosebit, inițiativa dânsului de a organiza activități cultural-educative (pictură în special, muzică și alte activități) adresate copiilor satului, la biserică, în spațiul special amenajat în acest sens. E un gest lăudabil și salvator, în același timp. Cultura, arta și credința ne pot salva din decăderea spirituală și socială care caracterizează vremurile prezente.
Am stat de vorba și cu doamna Bălan Irina, 84 de ani, care și-a amintit cu drag de vremurile de demult, pe care le regretă: “Mai demult, era mai multa frică de Dumnezeu și rușine, acum oamenilor nu le mai pasă.” Doamna Irina ne povestește că s-a născut aici, în Sânnicoara, și că obișnuiește ca și acum, în câte-o duminică, să se ducă la biserică îmbrăcată în costum popular. De Ziua Eroilor a cântat și a spus poezii la biserică.
I se citește bucuria în ochi când îi propun să ne arate și să ne prezinte costumul popular. Deși în vârstă și cu mișcări încete, pornește cu dragă inimă să caute costumul în lada cu haine. Găsește pe rând cămeșa, rotia (fusta), zadiile și laibărul. Vrea să le îmbrace, să ni le prezinte autentic, chiar dacă se îmbracă și dezbracă greu. O ajutăm. La final, nu găsește năframa cu flori și parca îi e ciudă că nu poate să ne arate costumul în întregime: “Doamne ajută s-o găsăsc, când o cot, atuncea nu-i.”
Gata, e îmbrăcată…frumos, îi place că are ocazia să ne arate nouă, celor mai tineri, portul de demult. E mulțumită și bucuroasă că s-a îmbrăcat încă o dată în costum popular. Ne cântă și ne recită: “Iată-mă eu româncuță / Cam micuță, dar drăguță”.
Din ceea ce ne-au povestit localnicii Irina Bălan și Traian Măscășan, localnicii se îmbrăcau pe vremuri cu haine țesute în casă, din in și cânepă. Costumul tradițional era format în cazul băieților din pantaloni albi, cămașa albă, bocanci din piele nevopsită, brâu la mijloc. La fete / femei era format din cămașă, fustă, două șorțuri sau zadii, una în față și alta în spate, brâu cu cusaături, laibăr (vestă), năframă cu flori.
Ne povestește și despre câteva obiceiuri din sat, de când era ea tânără. De sărbători, se mergea întodeauna la biserică. După-masa se făcea joc într-o șură de-a vreunui localnic, iar pentru închirierea șurii, cei prezenți trebuiau sa facă o zi de clacă proprietarului. Nu-i plac vremurile de azi, dar încearcă să le trăiască frumos și simplu, asa cum știe ea dintodeauna.
L-am întâlnit și pe domnul Traian Măscășan (87 de ani). Își amintește și ne povestește multe despre sat, despre oameni, despre obiceiuri. Ne spune că pe timpuri râul Someș se revărsa astfel încât toată Sânnicoara era sub apă (vara chiar de 2-3 ori), apa era la 50-60 cm. Când era copil la școală, venea din Sub Coastă pe catarige până la Sânnicoara la școală, așa de mare era apa. Rezolvarea acestei probleme a avut loc doar după anul 1945, când s-a construit masiv în Cluj, s-au făcut excavații și s-a realizat lacul de acumulare Tarnița.
Din perioada școlii își amintește că se făceau diverse activități extracurriculare: cântece, festivaluri, tabere, organizate în mai multe școli. Elevii nu purtau uniformă pe vremea aceea. Domnul Traian a terminat școala în anul 1940, iar festivitatea de absolvire s-a făcut în Someșeni: erau 105 absolvenți din satele din jur.
Ne povestește și despre război, când în 15-20 septembrie 1944 au fost bombardamente în zonă, când armata germană a venit cu un tren de muniție. Frontul era la Turda. În 11 octombrie a venit armata română, din care 20 de soldați au căzut la datorie și sunt îngropați în curtea bisericii.
Aflăm și despre momentele vesele din viața sătenilor, cum ar fi obiceiurile de nuntă. Petrecerea începea de sâmbătă seara, acasă, și ținea până luni dimineața. Sâmbăta erau dansuri, duminica era cununia și apoi iar joc și voie bună. Se fura pantoful miresei, apoi se fura și mireasa, iar nănașii negociau recuperarea miresei.
Revenind în zilele noastre, la Sânnicoara putem ajunge cu mijloacele de transport în comun de la CTP Cluj-Napoca (liniile M41 și M42). Poate o vizită ar fi recomandată pe 8 septembrie, când se sărbătorește hramul bisericii ortodoxe din sat, ,,Nașterea Maicii Domnului”, precum are loc și sărbătoarea ,,Fiii Satului”.
