O floare și alte câteva mici bucurii
Un singur moment, în fiecare zi, îmi e de-ajuns.
O clipă doar (să-mi amintesc) să o cuprind și să mă las cuprins de bucuria încă inocentă a frumosului din lume; să trag de plumburiile, însă strălucitoare draperii, și să văd întâile de soare raze cum inundă, mai zglobii, mai colorate, camera-mi refugiu. Nu uit niciodată să zâmbesc când văd, acolo, pe pervazul de sub geamul care a făcut condens, o hortensie de-un alb la fel de pur precum al cirrus-ului nor și, tot așa, fragilă, delicată, o violetă azalee.
Este momentul unic, înnoit în orice dimineață, când simt fiorii calzi și reci cu care mă întâmpină neobosit, deși cu miriade de nuanțe, dispoziții, cela ce se cheamă suflul viu. Atunci re-aflu, tot mereu, un spirit trepidant care se zbuciumă, râvnește la viață, spre a da o notă de vitalitate autentică întocmai existenței, căruia s-a și trezit că-i e părtaș nemijlocit. Mai mult, atunci și mulțumesc pentru viața însăși, dispusă a îmi da încă o șansă spre-a mă bucura de simplitatea ei, însă, îndeosebi, de gingășia ei. Așa cum ea, acuma, este, nu știm când va dori să pună vălul peste carapacea verbului a fi.
Desigur, îmi este dor de zilele când pașii mi-i treceam pe străzile din Cluj – atât de bine cunoscutele zone centrale și misterioase străzile de la periferie –, când mă opream și contemplam un loc sau o persoană, când participam, în aer liber, la diverse-evenimente, la lansări de carte sau deschiderile unor librării. Când cu prietenii ieșeam și povesteam acele vrute și nevrute mici peripeții de liceeni, mergând să bem un suc sau să vedem vreun film. Nu mai zic de drumul înspre școală, bătut mereu pe-aceeași cale, pe care mai simțeam din când în când nevoia să îl schimb, poate-poate voi vedea ceva care să-mi pară o minune.
Și, trebuie să recunosc, nu de puține ori am fost un norocos care descoperă fără să vrea, ba o stradă unde, pe canal, se-adună rațe și rățoi care primesc firimituri de la localnici ori vizitatori, ba o bicicletă roz, pictată, încărcată c-un aranjament frumos, de flori, ba o bunicuță de la țară, care încă poartă cu mândrie (și mi-a spus, va face-o pân’ la moarte) o basma – năframă, cum i se spune prin Ardeal – cu un model tradițional, ba câte și mai câte.
Viața e o perindare mult subtilă, aproape transparentă, de minunății și bucurii care, să nu se creadă prost, nu sunt deșarte. Ca atare, arta de-a trăi constă, de-a dreptul, tocmai în abilitatea de a sesiza acele mici și infinite daruri ale vieții și de-a te-mbucura de toate câte ai putut să afli.
De când și ritmul vieții (într-atât de agitate și „stresante” nu de mult, deci omisă dinadins de o parte însemnată) a-ncetat a fi acela de-adineaori, am simțit o oarecare năbușeală. Parcă sunt prizonierul din arghezienele Flori de mucigai, ori pacientul în procesul somatizării al lui Max Blecher, din Vizuina luminată. Totuși, ceea ce m-a ajutat să îmi revin a fost chiar gândul (de fapt, gândurile) la frumusețea de care încă am putința să mă bucur, din jurul meu: de la florile de pe pervazul cenușiu, amintirile dintr-un trecut pe care sper că l-am trăit cum se cuvine, cărțile ce lâncezesc pe rafurile prăfuite ici și colo ale bibliotecii, și până la familia-mi umilă, pe care o iubesc. Prea multe motive de aur spre a renunța la fericire, la un zâmbet omenesc, la speranța că vom trece peste greutățile de-acum.
De fiecare dată când simt c-undeva, nu știu eu unde, o părticică cât de mică din acela ce se cheamă sine are îndoieli și e pe punctul de-a cădea-n abisul deznădejdii, îmi aduc aminte de ce-nseamnă să fii nevoit, ca din senin, să nu mai ai ceva ce tu aveai, dar nu credeai că-i cu putință a îl pierde. Am învățat aceasta de o vreme, citind …Să ucizi o pasăre cântătoare a lui Harper Lee, anume cât de prețios ne-apare totul când suntem pe cale de a pierde ceva foarte însemnat (cum, pentru Scout, era lectura: „Uite, nu mi-am dat seama că-mi place să citesc pînă-n clipa în care am fost amenințată să nu mai pot citi. Nimeni nu-și dă seama că-i place să respire!”).
În aceste momente, se pune întrebarea: cum ne-om reveni?; ce să facem, cum să dregem, cui să ne-adresăm? Poate cea mai mare problemă, actualmente, este inconfortul generat de starea de închistat (dublată, în unele cazuri, de simțământul nemotivat al inutilității), care ne macină și ne pătrunde, inevitabil, până-n subconștient. Vor fi, desigur, răbufniri ulterioare, căci impactul psihic a fost unul general, de dimensiuni neașteptate. Însă, ceea ce importă, cu adevărat, este speranța pe care trebuie s-o cultivăm, acum, mai mult decât oricând (prin rugăciune, meditație și consfătuire sănătoasă în familie).
Nu trebuie să uităm – ar fi cea mai mare greșeală a noastră –, ceea ce a fost (adică ce încă este, dar va trece), căci datoria noastră morală este aceea de a fi mai buni, iar nu de a rămâne indiferenți ori a-ncerca să ne mințim că nu a fost nimic. Experiența înseamnă motivație, un temei în plus în a ne face să dorim mai-binele, mai-frumosul, pe care noi le construim prin ce facem, cum gândim și cum simțim.
Viitorul este mereu aproape, mai că îl putem simți cum ne adie, așa că noi păstrăm speranța vie. Viitorul este al acelora care știu să învețe din trecut, să îl respecte, este al acelora care vor să fie. S-ar putea (ba nu, sunt sigur de asta) ca orașul nostru, Cluj-Napoca, să fie altul decât cel pe care-l cunoșteam până acum. Va fi, totuși, un oraș al vitalității și al prosperității. Străduțele se vor umple de chipuri radioase, hohote de râs vor umple iar acele suflete care trăiesc iubirea (pentru prieteni sau persoane adorate), la o cofetărie sau o cafenea, iar librării și biblioteci își vor re-ntâlni amicii vechi, dar vor vedea și fețe noi, deschise spre un orizont atât de vast (care-i cunoașterea).
Vor fi și chipuri nu atât de luminoase, însă resemnate, care au trăit experiența bolii sau a morții cuiva drag. Acestora va trebui să le-arătăm afecțiune – întreagă și lipsită de condiții –, să le dăruim iubire și, din când în când, de ne permit, o caldă-mbrățișare. Va fi greu sau, cel puțin, mai greu decât acum. Însă biruința stă în ceea ce putem da, iar nu lua. De dat, atunci, putem să dăm întocmai infinitul ce se află-n suflet, căci acesta este bogăția cea mai mare-a fiecărui om. Vom învăța să fim mai buni, mai cinstiți cu viața, căreia nu-i putem fi, în orice situație, decât profund recunoscători.
Clujul va fi, iar atâta vreme cât mai mulți se vor deprinde de aceea ce se cheamă arta de-a trăi frumos, va fi un oraș al Vieții.
Autor (text și fotografii): Fabian-Ionuț Martin
Articol înscris în Concurs Articole: „Cum va fi lumea după COVID-19?” | Clujul scrie.
Avem premii generoase de la partenerii noștri:
- Chiromedica Health & Wellness Center – un program de nutriție personalizat pentru creșterea imunității;
- Samsara Earth Food Delivery – voucher de 100 lei pentru mâncarea comandată (cu livrare la domiciliu);
- Euroma Sport – o pereche de gantere cu suprafața cauciucată (culoare verde, 3 kg / bucata).
- BRONTO – un voucher în valoare de 400 lei;
- BW Photo Booth – un voucher de discount în valoare de 400 lei;
- Big Belly Cluj – un voucher în valoare de 200 lei pentru mâncarea comandată prin serviciul de livrare la domiciliu.
- The Guild Hall – un abonament Journeyman » 8 intrări gratuite ce pot fi folosite și pentru prieteni și 10% reducere la jocurile cumpărate.
Detalii despre premii găsiți aici. Așteptăm cu drag articolele voastre » perioada de înscriere este 2 – 19 aprilie 2020. Toate articolele înscrise în concurs pot fi găsite aici: Concurs Clujul Scrie.
