Iubesc Clujul de-o viata
M-am nascut in Salaj si am trait acolo destui ani, dar cunoscusem Clujul foarte devreme, chiar de la 2- 3 anisori, cand parintii mei ma purtau aici la doctori, pentru a-mi rezolva handicapul cu care ma nascusem-o luxatie coxofemurala la piciorul drept. Desi eram mititica, ma entuziasmam cand vedeam pe geam din masina sau din spital atatea masini, oameni, copii, si multe, multe lumini noaptea. Acelea imi placeau cel mai mult.
Problema mea medicala nu s-a putut rezolva atunci, fie pentru ca vremurile erau grele, dupa razboi (m-am nascut in 1941) si banutii de care abia facusera rost parintii prin vanzarea unei bucati de pamant, nu le-au mai ajuns, fie ca doctorii nu s-au priceput indeajuns la vremea aceea, asa ca ramasesem cu aceasta belea pe cap, pana la 16 ani, cand, la insistenta medicului meu scolar, de la liceul pe care-l urmam in Zalau, m-am hotarat sa-mi mai incerc o data norocul. Dansul mi-a facut rost si de o salvare si a trimis si o asistenta cu mine si ne-am prezentat aici in Cluj, la o Policlinica, undeva in apropierea liceului Balcescu. Nu mai exista azi, din cate stiu acolo e CAS-ul.
O doctorita care m-a consultat, dar vizual doar, fara acte ori radiografii, m-a asigurat ca problema se poate rezolva prin operatie si sa revin imediat ce incepe vacanta (de vara), pentru operatie. M-am bucurat, aveam doar 16 ani si nevoie mare de-o tinerete normala (sa alerg si eu, sa urc muntele, sa iubesc si sa fiu iubita etc., ca restul fetelor), dar apoi a inceput sa-mi fie frica, mai ales, ca in afara de doctorul meu, nu prea ma incuraja nimeni, iar parintii, mai speriati ca mine: Cine stie ce te asteapta? Au trecut atatia ani, cine stie cum mai e soldul tau, nu ti-a facut nimeni o radiografie si sa mergi asa, tam, nesam sa te operezi…Daca o sa te doara si mai rau si o sa umbli si mai greu? Sarmanii parinti! Numai copii bolnavi sa nu aiba nimeni.
Dar se apropia vacanta si ma hotarasem: fie ce-o vrea Domnul, dar eu merg! Cu atat mai mult hotarasem asta, cu cat doctorita respectiva din Cluj imi zisese ca noul an scolar o sa-l pot incepe la vreme, operata si vindecata.
N-a fost sa fie asa, dupa operatie am stat in ghips pana la brau (ceea ce astazi nu cred ca se mai practica), de 2 ori cate 3 luni. Deci incepuse noul an scolar, eu eram tot in ghips, de care am scapat definitiv, doar in luna martie a anului urmator. Am invatat sa merg din nou, cu 2 carji, apoi cu bastoane si, toamna, puteam merge binisor. Atunci m-am transferat pentru ultimul an de liceu aici, in Cluj, la liceul G. Cosbuc (recomandat de Inspectoratul Scolar de atunci), in curtea caruia functiona si o sala de sport, pentru sportivi, cred, unde-n fiecare dupa-masa faceam cateva exercitii de recuperare, plus de 2 ori pe saptamana la Clinica de Ortopedie, unde fusesem operata. Si atunci, in acel an, 1960, am inceput sa cunosc cu adevarat Clujul, pe viu si nu numai din saloanele spitalelor.
Nici sa umblu nu-mi era inca prea usor si nici sa invat. Venisem dintr-un liceu de provincie si intrerupsesem si un an scolar. Dar atat colectivul profesoral, cat si colegii m-au ajutat cum au stiut ei mai bine si m-au incurajat, astfel incat Liceul l-am absolvit cu bine si puteam umbla, tot bine. Abia se mai observa schiopatatul si eram dreapta, ca o lumanare, nu cu soldul iesit din articulatie… Deci, acel an scolar, 1960- 1961 a fost si anul cand eu am cunoscut indeaproape Clujul.
In liceu, aveam abonament la teatru si opera (bun obicei!) si nu pierdeam un spectacol. Dupa-mesele bantuiam parcurile, deseori acolo si invatam. Si nici cinematografele nu-mi scapau. Putine filme, din cele ce rulau, nu le-am vazut. Nu conta unde: la Republica, Victoria, Timpuri Noi, Steaua Rosie si celalalte (sunt denumirile de pe-atunci ale cinematografelor). Iar duminica, in Gradina Botanica ori la Hoia. M-am imbogatit sufleteste in acel an cu mai mult decat in cei 18 de pana atunci. Si uite asa m-am indragostit de-a binelea de Cluj.
In studentie, la fel, m-am infruptat din deliciile ce le oferea, cat am putut mai mult. Adoram Parcul Mare, “Babes” si lacul cu barci. As fi ramas acolo si peste noapte. Ma simteam teleportata in alta lume, alta decat aceea a orasului, agitata si zgomotoasa, intr-una a linistii si echilibrului sufletesc. Nu conta ca nu mi-a permis buzunarul sa servesc nici macar o inghetata la restaurantul Chios, de pe mal, dar imi era suficient sa fiu acolo, pe malul lacului, pentru mine – o feerie. Nu aveam nevoie de mai mult. Aveam si un prieten, pe atunci, si uneori ne petreceam o parte din timpul liber impreuna, dar tot in oras, unde era mai frumos: la un spectacol, fie el si de circ (mie-mi place mult circul), la un film bun ori la o cina intr-un restaurant, dar nu din cele de lux, ca nu ne permiteam. Si totul era sublim. Dupa studentie, m-am intors acasa, in Salajul meu, unde am trait pana-n 2000, cand, dupa decesul sotului (fie iertat!), m-am mutat cu totul aici, in Cluj, aproape de copiii mei. Cam tarziu, dar mi se implinea un vis.
Ajunsesem unde mi-am dorit intotdeauna. In primii ani dupa venirea mea, nu ma saturam sa admir Clujul, cu totul, sau aproape cu totul – refacut, innoit. Citisem, intre timp, mult despre orasul “comoara” si acum ma convingeam pe deplin ca-si merita acet statut, predestinat inca din perioada medievala. Comoara, spun? Da, comoara! Comoara ce cuprinde multe alte comori stiute sau poate inca nedescoperite. Cateva din ele: vechi si nou, intr-o armonie perfecta, oameni deosebiti, largi la suflet, bucurosi sa-ti intinda o mana de ajutor la nevoie, indiferent de religie, etnie, rang. Venind de pe alte meleaguri si intrand in comunitatea lor, am avut prilejul sa ma conving de toate acestea.
Am vazut, cred, toate orasele tarii pana acum, partial, desigur, dar Clujul pentru mine a fost si ramane un oras – model. Are grija de valorile trecutului pe care le conserva cu grija si le apara, dar este si un oras modern, in acelasi timp. La tot pasul, cum spuneam, vechiul se imbina armonios cu noul. Biserici si monumente seculare, de diferite tipuri arhitectonice: gotic, roman, baroc si neoclasic, muzee celebre si prestigioase institutii culturale, precum Muzeul National al Transilvaniei, Muzeul “Emil Racovita”, Muzeul de Arta, Muzeul si Parcul Etnografic, Teatrul si Opera Nationala, Teatrul si Opera Maghiara, Filarmonica ori renumita Gradina Botanica “Alexandru Borza”, pe care nu ma saturam s-o vizitez si-n anii cand studiam in Cluj. Apoi, clinici universitare de renume, institutii de invatamant de elita, hoteluri, pensiuni. Dar structura imobiliara a Clujului se modernizeaza mereu, de la o zi la alta.
Au aparut cartiere intregi noi, cu blocuri si vile moderne, multe din ele putand concura cu cele din occident, s-au construit si se construiesc biserici in fiecare cartier, chiar si manastiri, unde pulseaza o intensa viata spirituala, spitale si clinici noi, de stat ori private, institutii noi de invatamant si camine studentesti, parculete cu locuri si jocuri pentru copii, viu colorate, tot la al 3-lea- al 4-lea bloc, zone verzi si parcuri pentru tineri si varstnici, si absolut orice si-ar putea dori un pamantean. Se pune accent, in continuare, pe fluidizarea traficului urban, dotarea orasului cu masini de transport al calatorilor (autobuze, troleibuze, tramvaie), din cele mai moderne, scaderea gradului de poluare in oras, prin devierea traficului greu, modernizarea retelei de utilitati publice, pe conservarea zonelor vechi existente si crearea altora noi, de agrement si relaxare si, nu in ultimul rand, pe lansarea orasului ca atractie turistica. Preocuparea edililor orasului este de remarcat in acest sens si ramane sa fie la fel si a noastra, a locuitorilor cetatii.
In principiu, asa stau lucrurile in orasul pe care-mi place sa-l numesc “al meu”, de acum. Sigur, evenimente ce marcheaza pulsul urbei au loc in fiecare zi. Eu m-am oprit doar la ce e mai vizibil si mai important, cred.
Am certitudinea ca ceea ce ofera Clujul la ora actuala si va mai acumula in anii ce vin, vor constitui un argument “forte” pentru ca in 2021 sa devenim ceea ce ne dorim atat de mult si pe drept: “capitala culturala europeana”.
Articol scris de Florica Dragos Roman
