Să descoperim satele Clujului: interviu la Buru cu „Povestitorul satului”

de | | 7 Minute

Interviu în Buru, comuna Iara, cu „Povestitorul satului”

Viața asta e o trecere prin timp… – o propoziție care ar putea sta oricând ca motto pentru o carte de aforisme și cugetări culese din înțelepciunea populară; este, însă, un gând rostit de un om simplu, atât de profund în adevărul grav pe care-l conține. Un om cu care am avut onoarea și plăcerea să povestim la Buru, care ne-a vorbit despre război, dar și despre zile de sărbătoare și obiceiuri din satul său natal. Să-l ascultăm…

Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel, desfășurat în perioada 2014 – 2016. Le mulțumim voluntarelor noastre, Petra Denisa Tcacenco și Marina Spinu, pentru implicarea, entuziasmul și munca depusă la momentul respectiv.  Fiind vorba de un proiect în continuă dezvoltare, dacă doriți să contribuiți la ilustrarea unui portret cât mai complet al acestor localități, ne puteți scrie un e-mail » [email protected] 

[Puteți asculta un fragment din discuție și în format video. Continuarea doar în scris, de la „Colindele și Băbăluda” încolo…]

[…] Și aicia, când o fost divizia asta, o vinit o mulțime de avioane de bombardament nemțești, și o făcut numa măcel. Spuneau oamenii că n-ai putut să deosebești cal, om, ce îi. Resturi și explozii. Toată divizia o distrus-o. Da’ o spus că atâtea avioane o fost, o numărat până la trizăci, altu’ o numărat trizăci și ceva, tot patru-patru, patru-patru, patru-patru. Că era negru ceriu’ de avioane. Și o distrus-o tătă bine. Că atuncia era infanteria cu caii, cu oamenii, artileria și tăte. Ăstea or fost în copilărie. 

După ce s-o terminat lucrurile ăstea, oamenii și-o luat viața normală, la muncă, la câmp, o respectat sărbătorile frumos, o respectat duminicile, oamenii s-o respectat între ei. 

Era îmbrăcămintea țărănească cu, așa le spunea, pantalonii, șoareșii de lână, țăsuți acasă, făcuți, țundră din lână de oaie, țăsută acasă și aranjată, cămașă de pânză curată. În sărbători, duminica mergeau la biserică, se duceau cu copiii, cu familia. Asta o fost! După-masa, în sărbători, să făcea horă. Era tineret mult… 

Hora să făcea după cum era timpul…

Dacă era timpul frumos, vara sau primăvara; că de primăvara, de cum era timpul frumos se făcea. Nu se făcea în posturi, cum să face acuma. Acuma toate petrecerile, numa’ noaptea. Atuncia să făcea ziua. După ce să ieșea de la biserică, lumea, tineretu’ se aduna acolo. Aveau un muzicant, doi muzicanți sau tri, după cum era. Uneori erau din sat, altădată viniau alții, îi mai schimba. 

Tineretu’, băieți și fete, ăștia făcea jocu. Jocu’ era un joc românesc. Acuma n-am mai văzut la emisiunile astea, nu se mai joacă așa… Să făcea o rotă mare. Băieții, câți erau, opt, zece, cinșpe băieți, mergeau unu’ după altu’ în rând. Ăla care conducea, că era unu sau doi, le spunea cizeși. Ăla conducea, dirija muzicantu’. Ăsta-l plătea, muzicantu’ făcea cântarea care-o cerea sau care-o cereau ăilalți, s-acorda, ăsta aduna banii – că să taxa băieții, să taxa fetele. Un leu, doi lei, după cum era puterea. Și să plătea muzicantu’. Și acolo participau și însurați, participau și bătrânii care aveau dorința să joce. 

Oamenii mai bătrâni, mai în vârstă, stăteau pe marginea drumului. Acolo era ca la țară, în rând, grupuri de femei, grupuri de bărbați, alții jucau cărți, alții povesteau, judecau tineretu’, uite ăla jocă pă cutare, ăsta jocă pă cutare. Acolo să alegeau fetele, că băieții când să învârteau fiecare își lua o fată care vre iăl. Fetile, săracile, abia așteptau să fie luate. Care o lua ăla care conducea jocu’ aia era mândră și frumoasă că ea jócă înainte, nu jócă ultima acolo. Care rămâniau, ăștia mai dinapoi le luau pe ălea, da’ se schimbau, că nu era un legământ că numa’ pe aia sau pe aia. Tăte ajungeau și le jucau băieții. 

Și în șezătoare, acolo se adunau fetele; unele torceau, altele făceau dantelă, aveau de lucru. Așa cum au și acuma, că și acuma au fetele de lucru. Dar acolo făceau glume, și acolo mai făceau câte un pic de învârtire când aveau chef, așa. Acolo mergeau băieții, da’ șezători din astea erau mai multe în sat. Da’ fetele, trei, patru, cinci, cum se împrieteneau ele, să duceau la o casă, șî erau programate, le lăsau părinții și își duceau forma asta de viață. Ajungem și la nuntă. 

Colindele și Băbăluda

Pă urmă, în Ajunul Crăciunului să duceau copiii la colindat, micuții. Mergeau și ăștia mari la rudenii, la apropiați. În prima sară de Crăciun, sara, să duceau băieții la colindat și ei primeau bani de acolo. Era o colindă, În orașul Viflaim, aia prea puțîn, nici nu am mai auzit-o, nici n-o mai știu, pote două, tri cuvinte.

La Paști, în 23 april, atuncia să făcea Băbăluda, așa îi spunea. Să îmbrăcau trei vlăjgani, doi să îmbrăcau în frunză de mesteacăn, unu’ era în haine negre și murdărit complet pe față și pe mâni și aveau doi jandarmi cu ei care îi apărau, așa era prevăzută regula. Șî acolo aveau unu cu ei care aduna, fiecare familie dădea un ou, două ouă sau tri, fiecare le aducea o găleată sau două găleți de ouă. Ălea le preda la prăvălie, că le lua ca achiziții și le plătea și pe banii ăia făcea jocu’ la Paști și nu mai plătea, nu se mai taxa nimeni, așa era obiceiu’. Ăstea o fost. Și la sărbătorile ălea mari s-o respectat și duminicile. 

Povestitorul Satului Buru - Băbăluda
Fotografii: Mutu, Măriuța și Alaiul Băbăluzii – imagini din arhiva Lucreției Presecan

„Suntem doi crăișori, mânați de cutare și cutare care vă invită duminică la nuntă”

La nunți, nunta era altă formă! Nu mai rețin precis… da’ sâmbătă sara să făcea steagu’, așa îi spunea. Era o botă și avea un mâner, cu o mână de om așa, și găurit aici, și pe bățu ăla era o basma, o năframă de culoare deschisă. Pe aia se legau, se coseau prime, că fetele purtau prime roșie sau roz în códă. Așa era împletită și cozile răsfirate pe spate. Și erau niște zurgălăi, le spunea, niște clopoței foarte micuți, șî să puneau acolo, șî ăla să scutura și ăla să juca. 

De nuntă, mirele și mireasa alejea doi vlăjgani, rudenii, prietini, cunoscuți buni, care să fie stegari. Ăia erau numiți stegari, ăia purtau steagu’ ăsta. Ăia, joia, înainte de nuntă, care să făcea duminica, joia să ducea și umbla prin tot satu ăia doi stegari, cu bote împănate cu hârtie creponată de culori diferite, frumos aranjate, ei frumos gătiți să duceau în sat cu o ploscă de țuică la ei. Și mergeau din casă în casă. Era o poezie care o spuneau: „Suntem doi crăișori, mânați de cutare și cutare care vă invită duminică la nuntă”. Și îi servea pe proprietar și pe proprietară cu o gură de țuică. Nu bea, ca să spui că ăla o beut dacă o prins ploscuța așa o beut-o tótă. Aia ajungea tot satu, poate și mai rămânea! 

Și sâmbătă sara să făcea steagu’. Să îmbrăca steagu ăla și dimineața, pe la 9, 10, așa să începea, era un conducător al nunții, un staroste, așa îi spunea, un om care era numit, mai glumeț, mai șugubeț, mai așa cum îi stătea bine, nu? Era om ales, ăsta-i bun că ăsta povestește multe. Șî ăla să ducea cu ăștia doi stegari, cu o sticlă de țuică în mână, cu botă împănată. Ăsta o mers înainte, ăia după el, și prieteni, domni, domnișore. Mireasa avea domnișore de onoare care o însoțeau, două fete, care avea ea să le pună, băiatul avea stegarii, prietenii care erau buni. 

Și așa începea nunta. S-o dus la mire. Pe jos. Era din sat, dacă era dintr-altu’ sat, trebuia să pornească mai repede, trebuia să meargă cu căruța, că nu erau mașini. Zestrea… când era! Aici ni, erau oamenii din sat, ce zestre? Că după război, cât aveau? O pătură, un lepedeu,  cum se spunea, o perină, da’ aia se dădea la cinste. Că ăștia porneau și mergeau la mire, acolo serveau prăjitură și începea alaiul, acolo să aduna lume, tineret, să adunau toți, și mereau după mireasă, descântând cum era obiceiul. 

De la mireasă să duceau, când termina preotul slujba, la biserică. Ei poate ajungeau mai repede, da’ așteptau afară în liniște cu muzicanții după ei și pă urmă făcea cununia religioasă. După care ieșeau de acolo și se duceau la nuntași acasă. Ori era la fată nunta, ori era la băiat. Nunțile să făceau împreună, socrii mici cu socrii mari, ăștia pregăteau nunta, unde era terenul potrivit, curte frumoasă, aranjată, dreaptă.

Da’ asta să făcea ziua, la 1:30, de la 2, după ce ieșeau de la biserică. Începea masa, să servea țuică, să servea mâncarea, până la 5, 6, 7. Oamenii aveau gospodării, se mai duceau pe acasă, aranjau animalele, să fie aranjate, și pe urmă viniau înapoi. Oamenii aduceau un kil de țuică. La masă vinia cu păhărelul de țuică, doi sau tri oameni, cu un pahar de țuică. Nu-i punea kilu de țuică în față! Și pe farfurie i se dădea la fiecare farfuria separată.

O fost altfel obiceiurile. Oamenii își duceau de acasă, femeile se îngrijeau, niște pancove și bărbații duceau, dacă aveau, un kil de țuică, da’ care era mai înstărit ducea un kil de țuică. Și se grupau prietenii, frații, neamurile, și se cinsteau, cântau, să veseleau până sara, pe la 10-11. 

Începea pe urmă jocu’ miresei. La jocu’ miresei, să juca mireasa! Cine avea bani. Că aia trebuia să plătești. După ce se servea masa, să dădea cinstea. Doi colaci din grâu, frumoși, ălălalt dădea două căni, două farfurii, lucruri care era pentru necesaru’ căsii. 

Și furatul miresii… să fura și atuncia. O fura niște copilași, tăt din familie. Nașu’ mare trebuia să-i plătească cu o sumă modestă de bănuți pă copii. Era obiceiu’ și ea se lăsa furată, că trăbuia. Sau de la jocu’ miresii să fura câteodată. Era acolo pe masă o farfurie șî cine juca trebuia să pună un leu, doi lei, cât avea. Vinia altu’, o juca ăla. Altul îi promitea la jocu’ miresii că îi dă un miel, altu’ un purcel. Ce avea, așa din neamuri, ca să-l poți pune pe ăla tânăr să-și formeze o gospodărie. Și pe la ora 12, atuncea mireasa o lua nașa, o îmbrăca în haine de nevastă, îi împletea codițele și era terminată!

Povestitorul Satului Buru (2)

Interviu realizat de Petra Denisa Tcacenco

Editare: Diana Casian (studentă în practică)
Corectură: Iulia Marc, redactor-șef Cluj.com
Fotografii: Marina Spinu și Lucreția Presecan (voluntare în cadrul proiectului Clujul Văzut Altfel)