„Sângeorzul” sau „Băbăluda” | Să descoperim satele Clujului: Buru

de | | 11 Minute

„Sângeorzul” sau „Băbăluda”, ritual și context

În ziua de 23 aprilie a fiecărui an se prăznuiește de întreaga suflare creștină sărbătoarea sfântului Mare Mucenic Gheorghe, consemnată în Calendarul Creștin – Ortodox ca fiind o sărbătoare cu dată fixă. O secvență importantă a calendarului popular consemnează tradiții, acte rituale, evenimente culturale în jurul sfinților militari: Gheorghe, Dimitrie, Teodor Tiron, cei 40 de mucenici, toți propovăduitori ai creștinismului în perioada sângeroaselor persecuții de la începutul vieții creștine.

Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel, desfășurat în perioada 2014 – 2016. Mulțumim voluntarelor noastre Lucreția Presecan (articol și imagini cu obiceiurile de Sângeorz) și Marina Spinu (fotografii din sat și împrejurimi) pentru implicarea, entuziasmul și munca depusă la momentul respectiv. Fiind vorba de un proiect în continuă dezvoltare, dacă doriți să contribuiți la ilustrarea unui portret cât mai complet al acestor localități, ne puteți scrie un e-mail » [email protected] 

Dintre toți sfinții sărbătoriți în lumea creștină, sfântul Gheorghe s-a bucurat și se bucură și în prezent de mare faimă și prețuire la credincioșii români. Capacitățile sale renumite au făcut ca acesta să fie ales ca patron, sfânt protector al multor biserici, al multor familii, orașe sau chiar țări. Ziua de 23 aprilie, zi închinată Sfântului Gheorghe, e socotită ca fiind începutul primăverii: 

„Sfântul Gheorghe, când aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzește, codrul înfrunzește, pământul se deschide și primăvara vine.”

Plimbare prin Buru, judetul Cluj
Fotografii realizate de Marina Spinu, voluntară „Clujul Văzut Altfel”

Fiind considerată prima zi de primăvară, această zi a jucat un rol important în vremurile trecute, la popoarele a căror îndeletnicire de bază a fost creșterea vitelor mici. Era ziua când oile erau scoase la pășune ori urcate la munte – așa numita transhumanță – termen prin care se denumește această perioadă importantă din viața crescătorilor de oi. 

O legendă populară mitologică vorbește de două sărbători creștine, Sângeorzul și Sâmedrul, ca două sărbători reprezentate de doi sfinți ce dețin cheile vremii. Sângeorzul închide iarna și deschide vara, în vreme ce Sâmedrul (26 octombrie) închide vara și deschide iarna. Sfinții au primit cheile cu bucurie și au plecat unul în dreapta, altul în stânga, la șase luni distanță unul de altul.

Când se auzea orăcăit de broaște, Sângeorzul întindea mâna și lua cheile din mâna Sâmedrului, închizând iarna cu o cheie, iar cu cealaltă deschizând vara. Când păsările călătoare plecau, când vremea se schimba prevestind plecarea verii, când nu se mai vedea pui de broască pe afară, Sâmedrul întindea mâna și primea cheile din mâna Sângeorzului și închidea vremea bună cu o cheie, iar cu cealaltă deschidea iarna. Legenda populară amintește că amândoi poartă cheile la ei, la brâu pentru a nu fi furate de cineva din ușile vremii, cineva care ar putea, în joacă, să schimbe cursul vremii, să amestece anotimpurile, să dea bătaie de cap oamenilor. 

Ciclul de sărbători de la sfârșitul lunii aprilie și începutul lui mai (Mânecătoarea, Sângeorzul Vacilor, Armindenul și Ispasul), este dedicat unei străvechi divinități vegetale. Această divinitate vegetală este denumită în funcție de regiune: Goțoi, Păpălugără, Bloj, Muroi, Plugar, Boul Ferecat, Mătăhulă, Băbăludă etc. 

„Ea se naște și moare simbolic împreună cu timpul la începutul anului pastoral.”

Pentru a celebra reînnoirea naturii, trezirea la viață a întregii firi, pentru a aduce un prinos de recunoștință și pentru a-l venera pe zeul vegetațional, omul arhaic a creat diferite obiceiuri, practici rituale prin care imită actul renașterii. 

Indiferent ce fel de frunze de arbori utilizau în confecționarea costumului zeului vegetal, culoarea verde este un simbol al speranței. În fiecare primăvară, după iarna care i-a arătat omului cât este de singur și de precar, dezvelind și dezghețând pământul care-l poartă, acesta îmbracă o nouă haină verde, dătătoare de speranță, devenind fecund și hrănitor. Verdele simbolizează trezirea la viață a întregii firi sub puterea apei, a aerului (luminii) și a focului (căldura solară). Ramurile verzi care sunt puse în locuri sacre pentru om – casa, biserica, mormintele, vestesc venirea lui Gheorghe (sau a Băbăluzii) și sunt un omagiu, o urare de bun venit zeului întâmpinat cum se cuvine, după datina străbună.

Omul simplu de la țară are înrădăcinată credința că nimic din ceea ce-l înconjoară nu este întâmplător, că toate își au un rost al lor, că totul e bine organizat și dat lui de către puterea divină. De aceea el respectă cu strictețe și sfințenie tot ceea ce înaintașii lui au lăsat, iar perpetuarea obiceiurilor este o dovadă vie a acestei credințe. Sângeorzul este încă una dintre sărbătorile importante care abate lumea de la treburile gospodărești, pentru o zi oamenii retrăiesc momentul originar al renașterii Universului.

Plimbare prin Buru, judetul Cluj (2)
Fotografii realizate de Marina Spinu, voluntară „Clujul Văzut Altfel”

Băbăluda din Buru

În unele sate din Ardeal, Sângeorzul se practică sub denumirea de Băbăludă; acest obicei străvechi se practică și în satul Buru din județul Cluj.

Băbăluda este un obicei foarte vechi, este o variantă locală a „ceremonialului complex al nașterii și morții divinității fitomorfe în ziua de 23 aprilie”, ceremonial cunoscut în Transilvania sub mai multe denumiri.

Fără a cunoaște nimic din semnificațiile magice ale Sângeorzului, totuși în felul de desfășurare a ceremonialului, în felul în care se îmbracă actanții și în care se comportă, există o vădită asemănare cu celelalte ceremonialuri practicate mai ales în Transilvania: cu Păpălugăra la măsuratul oilor, cu Bloaja, cu Boul împănat, cu Plugarul și chiar cu Paparudele din sudul țării. Elementul comun vizează îmbrăcarea unui tânăr fecior (în Ardeal) sau a unei fete (în restul țării), într-un veșmânt vegetal, precum și practica rituală a udării cu apă în timpul ceremonialului. O asemănare există chiar și prin darurile oferite celor din alai.

Alaiul Băbăluzii este format din șase feciori cu vârste între 17 și 20 de ani, neînsurați. Aceștia se adunau la sfat cu câteva zile înainte de 23 aprilie pentru a stabili rolurile în ceată. Cel mai important rol era cel al Mutului, rol pentru care era ales un fecior ce trebuia să meargă în armată „răcută”, dar numai dacă acesta îndeplinea calitățile cerute. În primul rând, trebuia să fie un băiat bine făcut, să aibă forța să poarte costumul de frunze toată ziua, un costum destul de greu.

Încă din seara zilei de 21 aprilie, era anunțat marele eveniment de flăcăi, care se urcau pe deal și „bucinau din bucine că-i mare Băbăludă în Buru”; la fel se proceda și în seara următoare și în dimineața zilei de 23 aprilie. Pe lângă ceata de feciori care vor forma alaiul, vor mai urca la deal pentru a confecționa costumul pentru feciori și copii care vor ajuta aducând crengi de mesteacăn, rolul acestora fiind și de a învăța de la cei mari pentru că ei vor fi viitoarele Băbăluzi. Pieptarul și coiful personajelor vor fi confecționate din scoarță de cireș, de aceea aceasta era pusă la înmuiat cu o zi înainte pentru a putea confecționa măștile. La locul pregătirii măștilor nu aveau voie să urce fetele sau femeile, acel loc era păzit de Dobașul de dimineață, acesta speria fetele luându-se după ele.

Pieptar Babaluda - Buru, Cluj
„Pieptarul de Băbăludă” – Obiectul lunii aprilie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca

În zorii zilei de 23 aprilie, ceata feciorilor urca pe deal, la Piatra Dosului, loc desemnat din vechime drept loc în care se vor confecționa costumele. Locul tainic, dosit, este un loc unde nimeni nu călca cu vreun gând ascuns sau cu dorința de a-l distruge, e locul sacru unde Băbăluda și alaiul ei va lua naștere, va coborî în sat și va colinda tot satul până spre seară când va muri simbolic. Dis-de-dimineață, feciorii, copiii și câțiva meșteri în lemn urcă la deal să confecționeze măștile; fiecare știe ce treabă are de făcut – copiii adună rămurele de mesteacăn, feciorii le leagă mănunchiuri, adună lemne pentru foc, iar meșterii pregătesc scoarța de cireș ținută în apă pentru a coase cu sârmă pieptarul, coiful, cureaua ce fac parte din costum. Se face un foc mare, iar din cenușa lui, în amestec cu untură de porc, se prepară o alifie cu care se vor murdări pe față fetele pe care le prinde Mutu.

Alaiul Băbăluzii: Mutu

Actantul cu cel mai important rol în ceată este numit Mutu Băbăluzii, el este în centrul atenției, pe el îl păzesc ceilalți când vor coborî în sat să ude fetele, e tânărul zeu adorat. Întreg ceremonialul redă simbolic drama zeului: nașterea anuală prin îmbrăcarea în vegetație abundentă, desfătarea tânărului zeu, ceata feciorilor, alaiul zeului (adoratorii și protectorii săi), îmbătrânirea și moartea simbolică prin dezbrăcarea de costumul de frunze.

Mutu este îmbrăcat în haine obișnuite peste care i se pune costumul de frunze în așa fel încât nici o ramură să nu cadă și să nu i se vadă hainele. Ramurile sunt împletite cu măiestrie de meșterii cunoscători ai tehnicilor străvechi, sub formă de solzi de pește, încât apa să alunece pe ele. La brâu i se leagă un fel de fustă din frunze până pe gamba piciorului, poartă un pieptar din scoarță de cireș întoarsă pe dos. Pieptarul e un fel de platoșă, e un însemn simbolizând armura cavalerului, iar mânecile sunt făcute din smocuri de frunze, prinse pe umerii pieptarului, astfel încât Mutu să aibă posibilitatea de a mișca mâinile în timpul mersului. Pe cap poartă un fes roșu cu un cănac atârnând pe spate, are fața smolită, înnegrită cu unsoare preparată la focul de pe deal. În gură ține o pipă din lemn foarte contorsionat, de care atârnă un ciucur roșu. Este încins cu un brâu din scoarță de cireș, poartă la brâu „dâbe”, adică clopote, iar pe picioare îi sunt prinse „cingateie”, clopoței care fac un zgomot infernal când aleargă după fete și femei. Pe umăr poartă o straiță colorată, are în mână un măturoi cu care mătură prin fața curților sau pe parbrizul mașinilor pe care le opresc pe drum.

Mutu nu are voie să vorbească în timpul ceremonialului, doar să facă diferite gesturi care să sperie fetele și copiii adunați în număr mare pe uliță, pe la porți.

Alaiul Băbăluzii: Măriuța

Al doilea personaj al cetei este Măriuța, o arătare ce produce spaimă, dar trezește în același timp și buna dispoziție și curiozitate: fața ei este acoperită cu un „căpoi”, deoarece nu este voie să fie cunoscută identitatea personajului. Are un costum asemănător cu al lui Mutu, doar că are pe cap acel „căpoi”, confecționat din scoarță, prevăzut cu orificii pentru nas, gură și ochi. Pe cap, sub „căpoi”, Măriuța avea o coroniță ale cărei rămurele de mesteacăn ieșeau pe deasupra „căpoiului”, încât arătarea părea un pomișor umblător. 

În general, imită gesturile lui Mutu, are și ea un măturoi cu care practică aceleași mișcări ritualice. Îmbrăcămintea personajului se aseamănă cu a femeilor mai în vârstă care poartă bluză, fuste lungi, năframă, specifică femeilor măritate care nu aveau voise să-și arate chipul.

Babaluda Buru Cluj (3)
Mutu și Măriuța – imagini din arhiva Lucreției Presecan

Alaiul Băbăluzii: cei doi „jendari”

Cele două personaje îmbrăcate în frunze sunt escortate de doi jandarmi – „jendari”, tineri îmbrăcați în haine militare, înarmați cu puști din lemn. Rolul lor este de a păzi Băbăluzile ca nimeni să nu se apropie de veșmântul lor și să fure crenguțe din costum sau să fie udate. Oamenii spun că:

„Dacă jendarii îs slabi și Băbăluzile sunt udate, e semn de an slab în recolte, nu le merge bine, n-au recolte bune și nu au spor în nimic”.

Alaiul Băbăluzii: Dobașul

Ultimul personaj din ceată este Dobașul, el are un rol activ în ceată, atrage atenția asupra lui, înspăimântă femeile și copiii prin felul cum este îmbrăcat și prin gesturile pe care le face. Dacă celelalte personaje au un corespondent: Mut-Măriuța, Jandarmul 1 și Jandarmul 2, Dobașul nu are pereche. Același fecior îl reprezintă pe Dobaşul de dimineață și pe cel de după-masă. 

El este îmbrăcat diferit de ceilalți, poartă haine vechi, jerpelite, murdare, are pe cap o căciulă zdrențuită, uneori din blană de miel. Are fața înnegrită ca a celorlalți, poartă pe umăr o tolbă din scoarță de cireș în care are alifia neagră cu care se ung din când în când ceilalți ca să-i poată murdări pe cei cu care dau mâna sau încearcă să îi sărute. La brâu poartă un șarpe cu care sperie copiii să nu urce pe deal sau să măsoare talia fetelor care au curajul să se lase măsurate. Prin felul în care arată și se comportă, Dobașul e corespondentul Guțoiului sau al Muroiului din alte zone geografice. E considerat un personaj rău, malefic, oamenii se înfioară de apariția lui, iar copiii mici stau prin curţi: „să nu-i sperie, să nu le fure somnu’ și să viseze oarece noaptea și să nu se mai oprească din plâns”. 

Prin faptul că Dobașul are asupra lui un șarpe, se poate afirma că acest obicei este foarte vechi, deoarece s-a păstrat simbolul fecundității prin șarpele arătat doar fetelor și femeilor, dar e în același timp și un simbol creștin care incită la păcat. Nu întâmplător Dobașul este cel care îl arată fetelor deoarece el este personajul malefic, care vrea să răstoarne echilibrul lumii, să strice reputația femeilor. Dobașul poartă la gât o „dobă”, iar dacă nu are, poartă un lighean de tablă în care bate cu două bețe răsucite, anunțând apariția alaiului Băbăluzii.

Babaluda Buru Cluj (4)
Alaiul Băbăluzii și Măriuța – imagini din arhiva Lucreției Presecan

Cum decurge ziua de 23 aprilie?

Ceata coboară de la Piatra Dosului în jur de ora 13, după ce se termină slujba de la biserică. Pe suruşul, drumeagul dintre case, se aude un zgomot infernal de dâbe, cingateie, dobe și chiote, astfel că mulțimea se înfioară de apariția cu adevărat de pe altă lume a alaiului Băbăluzii. La coborârea de pe deal încetează rolul Dobașului de dimineață, locul lui e luat de cel de după-masă, care are acum cu el o coșarcă cu ouă pe care le primește de la oameni sau le fură din cotețele oamenilor. 

Alaiul trece impunător pe drum, se oprește pe la porțile caselor, mătură prin fața curții, iar drept răsplată primește ouă. Membrii cetei „mânjiți” pe față cu alifie neagră încearcă să sărute fetele sau să le murdărească pe față. Fetele se prefac că se tem de Băbăludă, dar în realitate sărutul acestuia e semn că fata se va mărita curând. Dacă reușesc să prindă vreo fată sau nevastă tânără o duc la vale și o udă, păziți de Jandarmi. E semn rău dacă Băbăluda este udată de săteni – și anume că în acel an Băbăluda nu este vrednică, nu este încă bărbat acel tânăr care l-a interpretat pe zeul vegetației. Pe la porți, bărbații și tinerii care nu au fost acceptați în ceată sunt pregătiți cu găleți cu apă să ude Băbăluzile, dar acestea sunt păzite de Jandarmi și de Dobaș.

Este o atmosferă de bună dispoziție, toți încearcă să fie cât mai aproape de aceste personaje fiindcă se consideră că ele aduc spor în toate, aduc primăvara și vestesc vremea bună. Spre seară, Băbăluzile se adună la casa unuia dintre ei, se dezbracă de costumul de frunze, epuizați din cauza efortului și a căldurii. Toți sătenii sunt curioși să afle identitatea personajelor. Din ouăle adunate se face o omletă uriașă din care mănâncă toți, unele ouă se vând și cu banii obținuți se plătește ceterașul pentru că seara se încinge un joc în centrul satului. Din crengile din costum se fac măturoaie pentru măturarea curților, iar cu obiectele din scoarță se joacă copiii mai mici, semn că în viitor dintre ei se va lege următoarea Băbăludă.

Oricare ar fi felul de manifestare, gesturile pe care le fac personajele, numele pe care îl poartă, ori locul unde se desfășoară, locul comun, asemănarea între ele și „firul rușu al ceremonialului” rămâne anotimpul în care e practicat – primăvara, vara, deci când natura renaște, se înnoiește, veșmântul vegetațional – ramurile de copaci cu care se împodobesc, udarea rituală, stropitul practicat în fiecare regiune a țării de Sângeorz, sunt elementele comune ale acestui ceremonial complex.

Am ales această temă deoarece mi s-a părut important, ca locuitor al comunei Iara, județul Cluj, din care face parte și satul Buru, să consemnez felul în care acest obicei specific regiunii mele natale continuă să dăinuie. Poate peste câțiva ani acest obicei va dispărea pentru că oamenii sunt foarte puțini în sat, poate va exista doar în amintirea localnicilor și a noastră, a celor care am avut ocazia să vedem măreția acestui ceremonial. Am privit cu emoție, dar și cu o oarecare înfiorare alaiul Băbăluzilor pentru că îmi dau seama că o asemenea apariție în ziua de azi este ceva unic, e ceva ce merită văzut și consemnat pentru a rămâne mărturie peste timp celor ce vor urma.

Articol scris de Lucreția Presecan

Editare: Diana Casian (studentă în practică)
Corectură: Iulia Marc, redactor-șef Cluj.com