In memoriam: Dr. Stadler Ernestin, proprietarul Hotelului Transilvania
A trecut mai bine de o lună de când Dr. Stadler Ernestin, proprietarul Hotelului Transilvania și medic cu decenii de experiență, a trecut în neființă, la vârsta de 97 de ani. Deși a avut o viață zbuciumată, marcată de pierderea familiei în cel de-al Doilea Război Mondial, dar și de experiența traumatică a deportării, Dr. Stadler Ernestin a reușit să-și păstreze optimismul până în ultima clipă a vieții.
Doamna Adriana Sava, fiica lui, ne împărtășește povestea fascinantă a tatălui său:
Motoul vieții lui a fost – „a răsărit soarele, merită să trăiești!”
„Viața lui a fost plină de urcușuri și coborâșuri pe care le-a acceptat, fără a se revolta, luptând, învingând, și adaptându-se permanent. Iubea viața, iubea oamenii, pe care știa să-i țină strâns în jurul lui, să le adreseze un cuvânt bun, știind să se impună cu blândețe și cu nespusă bunătate.
S-a născut în 05.08.1923, al doilea copil din familia Stadler, la Jibou, unde a copilărit și unde a revenit de multe ori de-a lungul vieții. Era un sentimental… Tatăl, medic veterinar clujean, își schimba locul de muncă, ducând după dânsul familia, compusă din mama și cei 3 copii și o Freuline. Mama, farmacistă, șefă de promoție, de o frumusețe și inteligență rară, nu a profesat o clipă, ci și-a urmat peste tot soțul, cu 17 ani mai în vârstă, părăsindu-și statutul elitist pentru o viață modestă și dedicată întru totul familiei. Mama provenea dintr-o familie de evrei foarte bogați, care dețineau hotelul Transilvania și multe alte proprietăți. Dar a sacrificat totul în numele dragostei…
Ernő, cum era numit de prieteni, și-a urmat gimnaziul la Târgu-Mureș, unde din nou, tatăl său ursuz, avea să fie mutat cu cabinetul. S-au întors la Cluj în anii 1937, unde a urmat liceul Jiglitz Evreiesc și unde a legat prietenii care au durat o viată.
Cel de-al Doilea Război Mondial
Au venit apoi vremurile grele ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care evreii, purtând „steaua galbenă”, nu mai puteau participa la studii și alte activități. Ernestin începuse Dreptul, urmând să fie moștenitorul unui cabinet de avocatură, a unchiului său din Cluj, dar în această perioadă a fost nevoit să-și părăsească studiile și să lucreze într-un garaj ca mecanic, pentru o scurtă perioadă de timp, până când au venit vremurile cumplite ale deportării.
Bunica, Weinberger Hermina, tatăl, Stadler Maximilian (59 ani), mama Elisabeta Stadler (42 de ani) și Rozsika, surioara mai mică (12 ani), au fost duși cu trenul morții și și-au găsit sfârșitul la Auschwitz. Ernő și fratele lui, Ludovic, au fost duși la detașamentul de muncă, Ernő ajungând la Bergen-Belsen, de unde s-a întors cu tifos exantematic. Obișnuia să spună ca boala l-a salvat, pentru că l-au găsit atât de bolnav încât au renunțat să-l mai ducă la muncă silnică, lăsându-l să zacă în pat, unde l-au găsit rușii și l-au eliberat…
Începutul carierei de medic
S-a întors în 1944 la Cluj, cu fratele lui Ludovic, și a început studiile de medicină, iar fratele lui de farmacie, preluând la 21, respectiv 24 de ani, conducerea hotelului Transilvania, din a cărui exploatare reușeau doar să-și plătească taxele de studii.
A cunoscut-o pe Blanca, supraviețuitoare a lagărului de exterminare din Auschwitz, orfană, bolnavă de TBC, înfiată de o familie de medici din Cluj, prezentată de un prieten student. Blanca, pe care a iubit-o, a luat-o în căsătorie, a adorat-o, i-a fost soție, prieten, suport, 70 de ani de căsnicie minunată…
În 1948, naționalizarea a implicat pierderea averii, din care au rămas doar 4 scaune. A urmat repartiția în 1950 la Adamclisi, în Dobrogea, unde ajungea la pacienți cu căruța cu cai printre lupii flămânzi, ca tânăr medic, pedepsit de noul regim, pentru vina de a fi fost moștenitor al unei averi și tratat ca „exploatator”. Dar nici atunci nu s-a plâns, a învățat să se descurce ca tânăr medic stagiar, practicând și medicină generală și obstetrică și ginecologie, riscându-și viața printre lupi, dar întorcându-se acasă zâmbind…
În 1952, cu greu, pentru că Blanca nu suporta clima din Dobrogea, care-i periclita sănătatea, au primit posibilitatea de a reveni în Județul Cluj, dar nu la Cluj, ci la Câmpia Turzii, unde-și ascundeau cu grijă originile burgheze. Din 1952 până în 1988, a fost domnul dr. Stadler, medic la „Policlinica Industria Sârmei Câmpia Turzii”, iar apoi la „Spitalul Orășenesc Câmpia Turzii”, unde a fost șeful secției de interne, conducând în paralel și un cabinet de policlinică specială. A muncit mult, cu dăruire, dragoste și înțelepciune, tratând, vindecând, aproape întregul oraș, insuflând totdeauna pacienților încredere, optimism și dragoste de viață.
În anii 1968, ar fi vrut sa emigreze în Israel, dar pentru dânșii porțile erau închise, pentru ca au fost „exploatatori”. Nereușind să emigreze, s-a adaptat situației, luându-și specializarea de medic în interne și, ulterior, în cardiologie.
În 1988, a plecat în vizită în Israel, la fiica sa, care plecase în 1986 și a rămas cu 2 valize în Israel, ca simplu turist… Era cu câteva luni înainte de a se fi pensionat ca medic și înaintea revoluției din România. În Israel, a trecut prin greutățile iminente începutului, învățatul limbii ebraice, echivalarea diplomei de medic, dar a reușit să mai lucreze 3 ani la un spital de geriatrie, după care s-a pensionat.
Condițiile materiale erau precare, dar niciodată nu a fost nemulțumit: „Când soarele răsare, merită să trăiești”…
Când a căzut regimul comunist, a pornit acțiunea de revendicare a averilor, ajutat și de fiica sa, luptând pentru a i se reda statutul din tinerețe. Și a reușit!
Reîntoarcerea acasă
În 2006, Stadler Ernestin s-au mutat înapoi în Cluj, reprimind hotelul care i-a fost atât de drag și pe care l-a condus cu dragoste, dăruire. Niciun angajat nu a părăsit hotelul cât timp el îl conducea, din dragoste, din respect… În toți acești ani, considera că este un inadmisibil afront cuvântul „bătrân” sau modul de adresare „bunic”, de către cei cărora nu le era rudă, considerându-se spiritual veșnic tânăr și impunând mediului să i se adreseze cu respectul cuvenit domnului DOCTOR, pe care vârsta nu avea cum să îl schimbe…
La 90 de ani, în curtea hotelului, a ținut un discurs impresionant. Cadoul pe care l-a primit atunci a fost unul din apartamentele care îi aparțineau, dar care nu a putut fi restituit prin revendicare, renovat și aranjat special pentru el. Dar prea mult nu s-a bucurat de el, îi plăcea duplexul pe care îl avea în cartierul Bună-Ziua, acolo s-a simțit bine, acolo și-a închis ochii…”
