Muntele Băişorii: drumeţie spre Muntele Mare şi Pietrele Cântătoare
Duminică dimineaţa, pe la 10, în ultima noastră zi în Băişoara am pornit spre staţiune pentru a descoperi câteva din obiectivele turistice mai necunoscute ale zonei: rezervaţia de broscuţe, pietrele mărunte şi pietrele cântătoare.
Cu toamna alături şi cu vântul şoptindu-ne romanţe parfumate am pornit la drum neobosiţi, vorbăreţi şi curioşi de ceea ce aveam să descoperim pe munte. Prima oprire în staţiune a fost la un magazin alimentar (Hotel Alpin – n.r.), unde ne-am echipat cu ronţăieli dulci şi apă, iar apoi, observând sediul Salvamont ne-am îndreptat într-acolo pentru câteva informaţii. Am bătut la uşă. Nimic. Ne-am mai învârtit pe lângă casă, am mai bătut iar la uşă, tot nimic. Din spatele sediului a apărut un domn de la Jandarmerie care ne-a anunţat că cei de la Salvamont sunt plecaţi în Zalău la un concurs. Dacă tot l-am întâlnit ne-am gândit să profităm şi să-l întrebăm pe el de obiectivul nostru: cum ajungem la Pietrele Cântătoare. Dacă tot stăteam (încă), am sunat și la Salvamont pentru lămuriri și informații.
Ne-am urmat drumul spre pârtia Buscat, făcând din când în când câte un popas pentru fotografii. Şi cum nici din această drumeţie nu putea lipsi un element de drăgălăşenie, am întâlnit doi căţei superbi a căror rasă chiar nu-mi stă în putere să o pot identifica. I-am adoptat imediat, i-am botezat şi am decretat ca şi în ziua precedentă că ne vor fi ghizi pe munte şi spre surprinderea şi încântarea noastră, unul dintre ei ne-a stat alături tot drumul.
Cuvintele pot descrie prea modest peisajele care ne-au vrăjit, dar am avut noroc că i-am avut alături pe Alexandrina şi Paul care au făcut o grămadă de fotografii. N-aş fi crezut că un peisaj montan mă mai poate surprinde într-atât, având în vedere că şi eu tot într-o zonă de munte am copilărit, cu brazii, cu florile sălbatice şi cu stâncile alături, dar mi-a plăcut atât de mult încât nu mi-a mai păsat de nimic altceva în afară de a cuprinde în suflet cât mai multe din peisajele acelea. Pentru câteva ore am uitat de foame şi de oboseală, am uitat de tehnologie şi de oraş.
Ne-am bucurat să observăm că drumul urmat de noi era foarte bine marcat de cei de la Salvamont şi în nicio clipă nu am fost în pericolul de a ne rătăci. Din loc în loc erau şi câteva tăbliţe cu informaţii despre zona în care ajunsesem, ce am văzut pe drum şi ce ne aşteaptă în faţă.
Fermecaţi de înălţimi ne-am ambiţionat să le cucerim, uitând că suntem condiţionaţi de natura noastră umană. Ne luasem la întrecere cu lighioanele şi cu păsările văzduhului, dar am coborât repede cu picioarele pe pământ, când cineva din echipă ne-a spus că nu mai poate continua drumeţia din cauza unei răni mai vechi la picior, nimic grav, dar că ar fi mai precaut dacă ar încheia aici expediţia. Ne-am alarmat puţin neştiind cât de serioasă este situaţia şi am sunat la Salvamont. De-ar fi fost aşa uşor…
Prima noastră încercare de a apela serviciul Salvamont s-a dovedit un eşec total fiindcă nu aveam semnal pe niciun telefon. Ok, nu-i nimic. Ne întoarcem până într-un punct unde mai vorbisem la telefon cu coordonatorul proiectului. După mai bine de o jumătate de oră, ajunşi în acea zonă, încercăm iar. Aceeaşi problemă. Ok, se îngroaşă gluma. Ce să facem, ce să facem? Să ne continuăm drumul era exclus, să mergem înapoi nu era o opţiune, căci piciorul în cauză cam refuza să se mai deplaseze.
Am sunat la 112. Stupoare – apelul nu a putut fi efectuat fiindcă nu aveam semnal. Am rămas şocaţi. În toată cariera noastră de „muntomani”, o clipă nu ne-am închipuit că serviciul de urgenţe 112 nu ar putea fi disponibil în zonele fără semnal, deși am încercat de pe cel puțin 4 telefoane diferite… Nu asta era ideea unui astfel de serviciu? Să aibă acoperire MAI ALES în zonele fără semnal? Ne-am învârtit, ne-am urcat pe pietre mai înalte, poate-poate prindem undeva semnal. Reuşim într-un final să formăm numărul şi cineva ne răspunde. Victorie, dar nu pentru mult timp…
Îi explicăm operatorului care este problema noastră, îi comunicăm poziţia noastră şi îl rugăm să trimită pe cineva de la Salvamont, mai ales că sediul lor era la baza muntelui la doar câteva minute distanţă cu maşina. Nu şi nu. Doamna de la capătul firului ne întreba urlând în telefon dacă persoana respectivă are o rană deschisă, câţi ani are, de unde e şi ne spune că va trimite după noi o ambulanţă. Nu! Îi explicăm din nou care este situaţia, că Salvamontul e totuși aici aproape de noi, doamna ne ascultă, iar când terminăm de povestit ne anunţă că ne-a făcut legătura la pompieri.
Am rămas fără cuvinte. Nu ştiam dacă să râdem sau să plângem, dar de frică să nu pierdem iar semnalul sau apelul telefonic în curs şi să nu riscăm să ajungem subiect la ştiri nu am schiţat niciun gest. Telefonul nostru este preluat de pompieri. Le explicăm iar, o dată, de două ori şi după ce mai refuzăm încă o dată ambulanţa (nu era totuși vorba de nici o rană activă, ci de un picior obosit din cauza unor vechi probleme), ni se comunică că cineva de la Salvamont va veni după noi. În sfârşit! După aproape un sfert de oră de luptă de lămurire am reuşit să ajungem la cei care sunt cei mai îndreptăţiţi să se ocupe de astfel de situaţii survenite în creierii munţilor: salvamontiştii.
În doar câteva minute (mult, mult mai puţine decât a durat convorbirea cu operatorii 112) a ajuns şi unul dintre salvamontişti cu maşina. Mai că îl pufnise râsul când i-am povestit toată păţania noastră. Imediat ce s-a asigurat că persoana pentru care venise este instalată cu bine în maşină, ne-a întrebat unde vrem să mergem.
La Pietrele Cântătoare!
Ne-a sfătuit să nu ne abatem de pe potecă şi să nu o apucăm pe scurtături fiindcă acestea nu sunt marcate şi ne-am putea rătăci. De asemenea, ne-a indicat cât mai avem de mers până să ajungem la obiectiv şi ne-a verificat echipamentul. Cum am primit ok-ul, am şi pornit mai departe.
Ajungem într-un final pe un platou întins, vârful masivului Muntele Mare, al treilea vârf ca altitudine din Munţii Apuseni după Cucurbata Mare (din Masivul Bihor, 1849 metri) şi Vlădeasa (masivul cu acelaşi nume, 1836 metri). Chiar şi la această înălţime, unul dintre cei doi câini care ne-au urmat din Buscat, a rămas alături de noi.
Punctul cel mai înalt este marcat de o construcţie aparţinând armatei, unde se poate observa şi borna cu altitudinea maximă. Construcția este vizibilă de la o distanţă mare datorită unei cupole sferice.
Noi nu ne-am aventurat pe lângă acea clădire, ci ne-am continuat drumul spre Pietrele Cântătoare.
Traversăm o zonă cu o vegetaţie deosebită. Iniţial am crezut că este o mlaştină, dar de fapt erau nişte plante ca muşchii, iar când călcam peste ele simţeam cum ni se afundă piciorul. Știm că vegetația este prin excelență vie, e viață. Însă abia acum am avut o senzație puternică de conștientizare a acestui fapt simplu, vegetația de aici se simțea sub pașii noștri asemeni unui organism (moale) din regnul animal.
Ţinându-ne de mână, ţopăind din muşchi în muşchi am ajuns, în sfârşit, lângă obiectivul nostru: un grup de pietre care scot un sunet asemenea unui cântec atunci când sunt străbătute de vânt şi credeţi-mă că acolo bate un vânt foarte puternic şi tăios. Ne-am cățărat până în vârful lor şi am făcut linişte, ascultând simfonia naturii. Ne-am fi dorit să rămânem acolo mai mult, dar se făcuse târziu şi se întuneca.
La întoarcere, prin aceeaşi vegetaţie bizară, mi-a scăpat piciorul într-o băltoacă şi m-am udat, dar ce mai conta. Obiectivul fusese atins, iar eu eram foarte mândră că am rezistat unei drumeţii de peste 10 ore şi am ajuns la 1826m!
Pe drumul înapoi, pe la jumătatea lui, deja se înnoptase bine (și repede!), dar veselia noastră era la cote înalte. Simţeam cum ne înconjoară şi ne apasă întunericul şi liniştea. Nici vântul nu tulbura calmul nopţii şi al pădurii. Frunzele şi iarba erau nemişcate, negre, ca solzii balaurilor din poveste.
Ne continuăm drumul înapoi spre staţiune, iar la un moment dat observăm farurile unei maşini.
Era coordonatorul nostru îngrijorat că nu ne-a putut contacta şi că nu am ajuns la locul de întâlnire la ora stabilită. Ne-am speriat, neştiind de cât timp ne aştepta. Între timp a mai venit o maşină, de această dată a salvamontiştilor informaţi de lipsa noastră. Se pare că neprezentându-ne la întâlnire la ora stabilită, pe seama absenţei noastre, s-au construit scenarii dintre cele mai alarmante. Când am urcat în maşină, în drum spre Cluj am aflat că fuseseră anunţaţi şi jandarmii şi serviciul de urgenţe 112.
Fiind atât de euforici nu ne-am dat seama cât de târziu se făcuse şi nici îngrijoraţi nu eram, dat fiind faptul că pentru niciunul din noi nu era prima noapte petrecută pe un drum de munte, noaptea, dar chiar şi cu experienţa noastră, recunoaştem că am fost nesăbuiţi, iar aventura noastră s-ar fi putut transforma într-o tragedie.Dacă până în acel moment nu ne mai tăceau glasurile, pe drumul spre Cluj, în maşină nu se auzea nici pâs. Astăzi, păţania noastră este o sursă de haz, dar am promis că n-o s-o mai comitem astfel.
Cât despre însoţitorii noştri patrupezi, se pare că ei erau câinii celor de la Salvamont, nici nu-i de mirare, având în vedere grija pe care ne-au purtat-o.
În urma celor două zile petrecute la Băişoara am descoperit o lume unde legendele bântuie pădurile şi culmile munţilor, cu locuri de poveste, cu oameni calzi şi darnici, o lume care se îndreaptă spre modernizare, dar în acelaşi timp se străduie să conserve spiritual arhaic al timpurilor ce au fost…
******************
Text: Iulia Iancu
Fotografii realizate de Alexandrina Mesaroș și Robert Paul Igna.
Articol inclus în proiectul „Clujul Văzut Altfel: 422 sate, 75 comune, 5 municipii, 1 oraș”.
Partea I: Povești cu oameni și câini prin Moara de Pădure… ;
Partea a II-a: Povești cu nea Ilie prin Moara de Pădure;
Partea a III-a: Misterioasa cetate a lui Gelu;
Partea a IV-a: Frăsinet, satul clujean cu doar vreo 4 băștinași.
Partea a V-a: Câte poți afla stând de vorbă cu sătenii din Băișoara: obiceiuri și tradiții din trecut.
