Despre Gârboul Dejului… sau cum să uiți de haosul orașului | #ClujulVăzutAltfel
Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel: 422 sate, 75 comune, 5 municipii, 1 oraș . Mulțumim voluntarilor Vlad Braga și Ana Maria Cuibus pentru deplasare, culegerea informațiilor, realizarea fotografiilor și redactarea textului.
La 70 de kilometri depărtare de Cluj, există o străduță care, la prima vedere, duce către nicăieri. Acolo am coborât din autocarul echipei Clujul Văzut Altfel și am luat-o la pas. De cum am auzit autocarul îndepărtându-se, am fost învăluit de o liniște parcă nemaiîntâlnită și tot ce însemna sunet de fundal erau trilurile păsărilor și un lătrat domol.
După câteva sute de metri de mers, dintre un maldăr de buruieni ieșea un semn rutier, acoperit de rugină, pe care scria Gârboul-Dejului. Împreună cu a mea colegă, ne-am uitat unul la celălalt, am zâmbit și am știut că de aici începe aventura noastră. O aventură ce avea să fie încărcată de liniște, dealuri pitorești, oameni primitori, case mai albastre ca cerul și porțiuni de drum unde te simțeai ca într-un pustiu, fiind înconjurat numai de copaci și speranța că vei mai găsi o casă după următoarea curbă.
Cu excepția caselor ceva mai noi de la intrarea în sat, restul locuințelor sunt case vechi, construite din lemn și lutuite cu un albastru luminos, pe care sătenii îl numesc miruială. Uimit fiind de această culoare care imprima caselor bătrânești un aer de vitalitate, am întrebat în stânga și în dreapta (pentru că acolo toată lumea e dornică să stea la povești) de unde vine și cine o face. Din păcate, nu am putut lua rețeta cu mine acasă, deoarece singurele persoane care foloseau această culoare sunt femeile de 70-80 de ani, care preferă să te servească cu prăjituri, cafea, caș sau lapte proaspăt muls, decât să intre în detalii despre obținerea acestui “albastru de Gârbou”.
După spusele celui de-al doilea cel mai bătrân om din sat, Valeriu Vaida (85 de ani), fost brigadier CAP, Gârboul Dejului este cel mai “bătrân” sat din zonă, dispunând doar de electricitate și un drum asfaltat, construit în urmă cu trei-patru ani, care facilitează parcurgerea celor aproximativ 6 km lungime pe care îi are satul. Acești 6 km au părut o nimica toată pentru mine și colega mea, străbătându-i la pas dus-întors. De am fi avut mașină, am fi ratat toate minunățiile pe care această zonă le oferă și am fi ratat șansa de a vedea cum un miel soarbe lapte din biberon (micile minunății ale naturii).
Fiind sâmbătă dimineața în zi de sărbătoare, absența sătenilor din propriile ogrăzi se explica. Puținii oameni ce rămăseseră acasă ne-au îndrumat către biserică, locul principal de întâlnire din sat. Biserica, zidită în anul 1954, nu se impune prin arhitectură sau statură, ci prin sufletul cald al oamenilor de acolo. Deși la această slujbă nu s-au adunat mai mult de 30 de oameni, preotul satului, Ștețcu Gavrilă, spune că nu își poate imagina niște enoriași mai buni.
După o scurtă discuție cu preotul, din care am înțeles că nu e chiar atât de ușor să practici această meserie într-un sat cu 80 de localnici, am ajuns la biserica de lemn, construită în prima jumătate a secolului XVIII.
O adevărată minunăție arhitecturală, aflată după câteva case vechi, un cămin cultural părăsit și multe urzici, această biserică reprezintă mândria satului. Pe lângă faptul că ușa se deschide cu ajutorul unei chei de lemn și al unui mecanism străvechi, înăuntru se pot găsi vechi veșminte bisericești, o evanghelie mai veche decât toată populația satului la un loc și niște pereți pictați într-un stil aparte, cu totul original față de ce găsim în bisericile noi. Intrarea în biserică se face pe o ușă mică, iar asta nu se datorează faptului că tătarii erau mici de statură, cum am crezut inițial.
În secolul XVIII încă se practicau tâlhăriile de biserici, care erau săvârșite de pe cai. Astfel, construind o ușă mică, accesul pe cai era imposibil. Pe lângă asta, odată cu aplecarea capului pentru a intra în biserică, persoana respectivă săvârșea actul de închinare. „Nu poți să furi după ce te-ai închinat”, iar dovada este faptul că biserica încă stă în picioare.
Fiind în inima naturii, înconjurat de cei mai calzi oameni pe care i-am întâlnit într-un sat, am uitat complet de agitația din oraș și de aerul plin de noxe.
Gârboul-Dejului îți oferă toată liniștea de care ai nevoie, iar dacă vrei să cunoști locul „magic” al satului, mergi la „Fântâna orbului”, situată între două dealuri. Acolo vei găsi cea mai pură apă din sat, iar acest lucru datează din anii ’40, când un localnic orb și-a recuperat privirea după o înghițitură din apa fermecată. De atunci, localnicii știu că acolo se găsește apa plină de vitalitate.
Legendele sătești sunt motivul pentru care viața la oraș nu se va putea compara niciodată cu viața la sat. Conexiunea dintre ultimii oameni care reprezintă satul este foarte puternică și asta te face să te simți ca acasă. Să fii acasă în mijlocul naturii; ce poți să-ți dorești mai mult?
Redactor: Vlad Braga
Fotografi: Vlad Blaga & Ana Maria Cuibus
