CE FRUNZĂ MI-E POET?… – Versuri de Lilia Manole
De nu aş fi o frunză căzătoare,
Îndepărtându-mă de pomi,
Lipsindu-mă de o grandoare,
Şi întomnându-mă ca om,
Într- un abis cu albe maluri,
Răstindu-mi ultimul refren,
De nu aş fi o frunză de pe ramuri,
Nu aş mai fi nici om etern.
Nu aş mai fi nici palida tristeţe,
Nici fragedul pământ nedeshumat,
Nu aş mai fi nici ora libertăţii,
Nu aş mai fi nici cântul voalat.
De nu aş fi o frunză căzătoare,
Ar fi în toamnă rece şi pustiu,
Dar eu tot cad şi, ca un soare,
Mai înfrunzesc umbra să-nvii.
Şi zbor apoi, unde m-aşteaptă
Golul abisului, cu malurile-ntregi,
Gândesc, că-s om si -n lumea dreaptă
Mă impregnez în zvon, pe veci…
Adorm, căci sufletu-mi în frunză
Se zbate, vrea să-mi ia murirea,
Şi numai om, că sunt, pe buze
Mi se topesc pierzaniile firii.
Alerg, de la un mal spre altul,
Mi-e frunza verde lângă piept,
Şi caut soarele în cer înaltul,
De nu sunt om, ce frunză mi-e Poet?..
