S-a născut în generația „aia faină”, zice ea, din ’89. I-au plăcut experimentele încă de mică, atunci când alături de un prieten din trei Oltcit-uri au făcut unul bun. A cochetat cu teatrul în liceu când a adaptat pentru scenă proză de Pirandello. Deși băiețoasă din fire, i-a apărut numele în Vogue, pe 160 de fotografii.
Ania Ciotlăuș aduce în stradă un experiment foarte nou pentru Cluj-Napoca, dar și pentru România: fotografia imprimată pe lemn. Nonconformista artistă fotografiază o poartă, un geam. Fotografia o prelucrează și o imprimă pe lemnul pregătit din timp. Și-apoi mica „operă” este dusă în locul de unde a venit inspirația. Agățată într-un cui, e lăsată să fie luată de „hoți de frumusețe”.
1. Când ai început să te îndrepți înspre artă?
Ania Ciotlăuș: În liceu, când m-am întors în țară, am avut o profesoară foarte tare de italiană. S-a creat o legătură specială și făceam schimb de tot felul de informații, eu aveam mai puțin de dat. Am învățat despre cinematografia în Italia, perioada decadentistă, Parisul cu toate cele. Mi-a plăcut teatrul de când eram mică. În clasa a XII-a, la Liceul „Gheorghe Barițiu”, am făcut o piesă de teatru după Pirandello, cu o clasă de a VII-a. Era proză, am făcut traducerea din italiană în română, am transformat-o în piesă de teatru și am creat personajele.
Atunci am avut un feeling foarte tare și am zis ca trebuie să continui mai departe în domeniul artistic. Am descoperit filmele de la alb negru, la mut și color. Îmi plăceau foarte mult filmele. Și am zis ca dau la film. Lumea din jur zicea că <<nu-i de viitor>> și ascultând de lume am hotărât că merg la litere, luasem olimpiada la italiană. Și m-am dus la Litere la italiană-japoneză și am avut atacuri de banică după două luni. Este foarte grea limba. Și am renunțat. La italiană dormeam și la japoneză aveam atacuri de panică. Atunci mi-am zis că fac în viața asta exact ce-mi place foarte mult.
Drumul de la Zenitul vechi la Vogue
2.Cum te-ai apucat de fotografie?
Ania Ciotlăuș: Am început să fac poze cu un prieten de-al meu. De la el am învățat cel mai mult, nu de la profesori. Tipul este inginer, pasionat de fotografie, de tot felul de experimente ca mine. De mică, reparam cu el mașini, motociclete, la mine în cartier, în Andrei Mureșanu. Din trei Oltcit-uri am făcut un Oltcit. Chiar am decapotat un Oltcit. Cu prietenul ăsta am făcut o grămadă de nebunii. Într-o perioadă se răcise relația și l-am revăzut în curte.
Ne-am salutat și am aflat că s-a apucat de fotografie. Mi-a dat un aparat, un Zenit vechi, încurajându-mă să fac poze. Am făcut poze, le-am developat, le-am mărit, aveam substanțe și aparate de mărit. Și când am mărit prima poză și am văzut cum iese din nimic, din albul ăla tot mai fain, am zis, <<no, asta o să fac toată viața>>. Foarte tare sentimentul: să faci pozele și să le imprimi.
M-am hotărât să mă duc să dau la facultatea de film, vroiam neaparat să intru în domeniu. Am scos zece poze, le-am listat pe hârtie, mărite, ca pe vremuri. Profii mi-o pus o grămadă de întrebări. Nu o crezut că le-am făcut eu. Că mai lucrează nimeni pe film. Le-am explicat tot procedeul. Am intrat la teatru. Am umblat foarte mult cu actorii și acum umblu cu ei și-mi place foarte mult mediul. Am umblat cu muzicienii de la Liceul de Muzică. Tot timpul am fost într-un cerc din ăsta artistic.
Primul an a fost ok, până când m-am apucat de plâns văzând că nu am învățat nimic anul acela. Nu știam absolut nimic în plus față de ce știam când am intrat. Și am mai stat jumate de an. M-am angajat ca să am banii mei ca să-mi iau aparate. Am văzut că nu am timp să fac nimica și am renunțat și la job.
Și am început foarte tare cu poze. Am făcut numa’ poze. Și am zis ca dacă nu am terminat nicio facultate totuși să merg. Și am dat admitere la arte, am plătit taxa și nu mi-au plăcut profesorii, în afară de unul singur. La arte am mers doar trei luni. Era o expoziție de sfârșit de semestru într-un beci în Zorilor. De care nu știa nimeni, cred că nici locatarii nu știau. Mi s-a părut absurd. Cum să nu le vadă nimeni? De ce să nu le vadă? Și atunci a pornit totul.
3. Așa ai început cu street art-ul?
Ania Ciotlăuș: Mi-o plăcut foarte mult street art-ul. Și-mi imaginam cum ar fi o viață să călătoresc și să fac numai asta. Io cu imprimatul pe lemn am tot exersat. Am zis <<ce se întâmplă, se întâmplă>>. Am făcut cinci lucrări cu Cinema Victoria din Cluj la început.
Le-am pus pe Eroilor, pe la Sora și pe unde am nimerit. Nu s-o întâmplat nimic. Numai au dispărut. Și mi-am zis ori continui să fac chestia asta ori o las amanet. La început așteptările erau că poate mă caută cineva, mă contactează, poate cineva vede. Pe spatele lucrărilor las scris numele meu. Cum mi-a plăcut extrem de mult sentimentul, am continuat.
Și am tot pus poze, aproximativ 20 de poze din februarie, pe Eroilor, în zona Sora, Facultății de Drept, zona centrală. Și nu s-a întâmplat nimic până în iunie, când m-a contactat o familie: un mesaj lung de tot, cu mulțumiri, pe facebook că au găsit o lucrare. Când au intrat pe pagina de facebook au văzut că am mai lăsat lucrări și au luat-o și pe a doua.
Și-mi transmiteau că vor să se revanșeze, că nu sunt hoți și le-am explicat că asta am vrut să se întâmple, să văd ce conexiuni se creează. Și a fost foarte tare, de la feedback-ul ăla, am avut sentimentul că dacă există o familie, sunt mai mulți. Și am continuat să pun fotografii imprimate pe lemn.
4. Pe ce alte străzi, în afară de cele din Cluj-Napoca, ți-ai lăsat „operele”?
Ania Ciotlăuș: Din vânzarea de printuri și fotografie de nuntă mi-am putut pune niște bani deoparte și am plecat într-un mic road trip în Europa (Praga, Cracovia, Balaton, Budapesta și înapoi acasă). În Praga există un zid important pentru graffiti, Lennon Wall, și oricine are voie să scrie acolo cu o condiție să nu acopere pe unul mai bun ca el.
Ploua foarte tare și avem o pelerină roz când am agățat lucrarea cu Cinema Victoria. A început lumea să-și facă poze cu poza mea. Și am zis <<foarte bine>>. În Cracovia, am nimerit în cartierul evreiesc care pe artă stradală este jos pălăria. Nu se compară nici cu Praga. Plin de graffiti-uri și frumoase.
În Cracovia am lăsat poze la gazde (ea designer vestimentar, el pictor) și am pus în oraș. Am intrat și-n galerie ca să fac art exchange. Am avut un singur refuz. Într-o galerie am lăsat o poză cu poliția română. Înainte de TIFF scaunele erau înconjurate cu garduri având inscripționat „Poliția Română” ca să nu le fure nimeni. N-am văzut scaune atât de bine păzite în viața mea. Tipic românesc. Protestul scaunelor – io așa-i zic la poza asta.
Mi-o dat la schimb o sculptură din lemn și un catalog al unei expoziții- un pictor renumit din Cracovia. S-a oferit să-mi găzduiască oricând o expoziție. La Centrul Cultural Evreiesc au spus că nu au mai văzut tehnica asta de imprimare pe lemn. Am primit și de aici invitație pentru expoziție.
La un studio foto, unde se lucra cu imprimare pe pânză, am făcut schimb cu o fotografie mare reprezentând Cracovia.
Toate suvenirurile au fost street art sau au provenit din galerii de artă, chestii de astea cu suflet, nu magnet cumpărat de nu știu unde. Din Praga am luat dintr-o tastatură compusă din dale. Rămăsese doar câteva cifre și litere. Am luat cinciul, data mea de naștere.
A fost incredibil de faină excursia. Mi s-au lărgit orizonturile. Am venit acasă și am pus pe pagina de facebook poza de pe Lennon Wall.Am pus pe pagina facebook fotografii din călătorie și a început să mă sune lumea, de la Vocea Transilvaniei. Am un articol pe www.BoredPanda.com și așa a pornit internațional. Au început să-mi scrie din Brazilia, Suedia, Portugalia, Rusia.
E un sentiment acum, uai, nu-mi vine să cred. La început nu aveam un plan ca estetic să se potrivească totuși. Acum am hotărât să fac un fel de inception, să pun fotografiile imprimate pe lemn în aceleași locuri în care au fost făcute.
5. Există public care apreciază arta ta dăruită străzii ?
Ania Ciotlăuș: Da, culmea că da. Am apărut peste tot. Au preluat articolul la Iași, Pitești, Ploiești, București. Au început să-mi scrie de la București să mă duc acolo să pun lucrări. Nu mă așteptam unde o să ducă chestia totul. Că-i nouă tehnica și abordarea. La noi nu s-a mai practicat deloc.
Am căutat foarte mult sub forma asta, poze pe lemn și nu am mai găsit. Street artul a apărut în anii 80, când găștile din cartiere își scriau în zona lor numele pe pereți și de acolo a pornit tag-ul, asta-i semnătura mea, zona mea. Și-au marcat teritoriul. Și de la tag-urile astea s-a dezvoltat graffiti-ul.
Apoi, s-a pus direct artă, paste ups-uri, poze lipide cu apă și făină pe perete, după aia din ceramică. La Cluj este o singură dală de faianță prin centru pictată și câteva CD-uri lucrate cu spray-ul.
6. Este primul tău proiect de artă stradală?
Ania Ciotlăuș: Este primul proiect. Nu mă așteptam unde o să ducă și asta mi-o plăcut că-i un pic de mister, nu știi ce se întâmplă cu fotografiile, dacă le ia cineva, le aruncă la gunoi, poate le duce acasă, poate le face cadou. Nu am de unde să știu. Nu am stat niciodata să văd cine le ia. Am stat preț de 15 minute. Am făcut fotografii pentru mine și apoi am plecat.
7. Fotografiile, locurile cum le alegi?
Ania Ciotlăuș: De asta-mi place să lucrez singură, nu am nici un plan, mă trezesc dimineața și după feeling. Ce mi se năzare. Acum am mai mult locuri și porți. Am văzut în Vogue, îmi place și superficialitatea, că au trecut cei mai buni fotografi din lumea asta. Vogue are o platformă online care-ți permite să-ți încarci fotografii.
Dacă le plac pozele tale, le promovează pe site, dacă nu, le șterg. Și am început să încarc și mi-au acceptat prima poză. Am continuat. Mi-au refuzat foarte multe. Din 2012 până în 2015 am ajuns la 160 de fotografii, dintre care cinci au fost la „Best Off”. A fost un fel de confirmare.
Știu că-s extrem de exigenți în imagine și-s duri, nu acceptă orice și am vrut neapărat să trimit. Ei care-s mai mult pe fashion au ajuns să le placă ceea ce fac eu, nu fotografie de modă, ci mai mult fotojurnalism documentar. Și am continuat pentru feedback, pentru ceea ce acceptă și majoritatea pozelor agățate în cui, în centrul Clujului, au fost acceptate pe Vogue.
”Nu sunt cu tine într-o galerie de artă să stăm cu vinul să-ți explic ce înseamnă un mic pătrat verde”
8. Daca nu ar fi fost Clujul care ar fi fost orașul unde ți-ai fi pus prima dată lucrările?
Ania Ciotlăuș: În București, 100%.
9. Te-ai gândit vreodată că există o competiție între ceea ce se întâmplă la un eveniment cultural, de exemplu o expoziție, unde totul este aranjat, organizat, și ce faci tu în stradă?
Ania Ciotlăuș: Este foarte mare concurența pentru că încep criticii și curatorii de artă, mai ales în America, să se orienteze pe stradă, este viața de zi cu zi. Merg pe stradă și văd ditamai desenul poate mult mai bun decât ceea ce au văzut în galeria de artă. Și efectiv ia artistul de pe stradă și-l bagă în chestia asta elitistă.
Practic a început foarte mult să se bazeze pe artă stradală. Există un artist pe care-l urmăresc foarte mult Jr Artist. El își lipește pozele pe perete la dimensiuni enorme. A făcut poze aeriene, a acoperit nu-știu-câte clădiri. E foarte tare tipul. După zece ani de umplut pereți cu fotografii a ajuns să fac un film cu Robert de Niro, să regizeze el.
Singur a pornit și acum îl contactează galerii de artă cărora le răspunde cu „da” sau „nu”. A ajuns să expună la Tate Museum în Londra, unde se găsesc cei mai talentați artiști ai momentului.
Au început să se orienteze din stradă foarte mulți și să caute în stradă inspirația. Este Shepard Fairey care a făcut concept-ul OBEY și după el s-au făcut strategii de marketing. La asta s-a ajuns. Cum fac eu, duc produsul finit în stradă, la public, asta a făcut și Jr Artist. E acolo direct.
Asta-mi place, eu nu sunt cu tine într-o galerie de artă să stăm cu vinul să-ți explic ce înseamnă un mic pătrat verde ca să îi dau valoare și importanță. În stradă, față în față cu lucrarea publicul poate să spună dacă-i place sau nu fără să-l influențeze cineva. Nu exclud să pun lucrările și-n galerii de artă. Aș vrea să am expoziții peste tot în lume. Mi-e indiferent unde pun lucrările, în galerii de artă sau stradă, atata timp cât le vede cineva și nu stau într-un beci.
10. Ceea ce ai găsit în facultate nu s-a ridicat la așteptările tale. Te-ai gândit că asta te-a făcut să protestezi prin artă și să devii de fapt ce ești acum? A trebuit să cauți o alternativă, să te provoci pe tine oarecum.
Ania Ciotlăuș: Da, pentru că eram într-un cerc din ăla, într-o mică depresie, mă gândeam că stau trei ani, plătesc foarte mult și apoi sunt pe cont propriu. Și am zis de ce să aștept trei ani. Să încerc acum ca să văd ce îmi iese. Am anticipat anumite chestii. Și e mult mai bine acum.
11. Tu abordezi un fel de artă avangardistă pentru Cluj, pentru România.
Ania Ciotlăuș: Chestia cu street art-ul (tag-uri, graffiti-uri, picturi, ceramică, poze) este că nu poți să iei lucrările acasă. Am văzut pe cineva în Canada că lucrează pe lemn dar le lipește cu bormașina ca să rămână cât mai mult timp acolo. La mine-i invers. Toate trec extrem de repede, trăim mult prea puțin.
Ca oameni ne dăm seama că toate se duc. Și chestia <<cu până când moartea ne va despărții>>, cred că dacă am trăi 1.000 de ani ar fi <<până când ne vom despărți>>. Și de aia vreau asta, să pun o lucrare care până în jumate de oră poate-i „gone”, habar n-având cine o ia. Acel ceva creat poate fi luat acasă. De ce să-l lipesc ca apoi când cineva dorește să-l ia dezlipind-l să-l distrugă. Fotografia pe lemn, pusă în cui, poate fi luată foarte ușor.
„Totul este schimbător. Nici Mona Lisa nu mai e aceeași”
12. Filosofia ta este foarte simplă. Și ușor de înțeles.
Ania Ciotlăuș: Totul este schimbător. Totul se duce. Nu trebuie să ții atât de mult la un lucru pentru că oricum se duce. Și Mona Lisa aia nu mai e aceeași. Nu trebuie să ținem la chestiile materiale că vin alte idei și le înlocuiesc. Ăsta e progresul. Trebuie să pierzi anumite lucruri, mai bine le dai, că faci viață bună altuia. Ia fotografia pentru că o vrea și-i place. Și dacă aș putea inspira să facă ceva de genul ăsta, de ce nu? Cu tot tupeul, nu se întâmplă nimic.
13. După tine, vor avea curajul și alții, poate mai tineri. Ai avut impulsul să ieși în stradă, să dăruiești, fără remușcări. Și să reușești. Ce le-ai transmite celor care sunt artiști, dar nu au curajul să facă ceea ce le spune instinctul?
Ania Ciotlăuș: Să aibă răbdare indiferent dacă dau rateuri acum sau mâine. Să persevereze. Și eu am avut tot felul de comentarii de la oameni: <<Ce-i porcăria asta? De ce faci asta? Ce rost are?>> Mie îmi place și uite că s-a ajuns la o chestie faină.
14. Cum ți-ar plăcea să-ți vezi lucrările, în afară de a le dărui în stradă sau a le ști în casele oamenilor care le iau?
Ania Ciotlăuș: As vrea să am printuri foarte mari, puse tot în stradă, de luat acasă. Să mă organizez, să vin cu duba, să-mi chem prietenii, să se pornească o mișcare de asta, dacă tot sunt dorite. Și evident mi-ar plăcea foarte mult, visul meu, să călătoresc în lume, să fac poze, să mă întorc înapoi la Cluj, aici să am atelierul unde să le prelucrez. Și să le duc înapoi în lume, acolo de unde am primit inspirația. Dar să rămân în Cluj, iubesc orașul ăsta.
15. Care-s cele mai dragi locuri din Cluj-Napoca?
Ania Ciotlăuș: Cimitirul Central, există o zonă superbă, parcă ești în pădure, o porțiune de pe Someș, lângă podul de pe Horea, unde stau și-mi beau cafeaua, piscina Municipal abandonată, mă duc des și stau pe trambulină și halele abandonate. Îmi place de mor să mă duc la halele abandonate, orice are legătură cu loc abandonat în Cluj. Îmi plac centru, cartierul în care stau.
16. Halele abandonate de ce îți plac? Cum le văd ochii tăi de artist?
Ania Ciotlăuș: Mă duc acolo și mă întreb <<oare ce făceau oamenii aici?>>, <<cine lucra aici?>>, <<oare ce familii aveau?>>, <<cât câștigau?>>, <<cum își întrețineau familia?>>. <<Oare cum s-o făcut fabrica asta?>> << Câte chestii s-au făcut în fabrica asta de la papuci la dulciuri?>> Și-s tare curioasă ce mai văd.
17. Ultima hală văzută?
Ania Ciotlăuș: Vai, groaznic! Nu mă mai duc în viața mea. Furnalul de la Carbochim are vreo nouă etaje. Nu înțeleg de ce nu-l închid. Mai sunt curioși care se pot urca. E foarte periculos și-ți dă o senzație super-ciudată că tot este negru. Am avut la vise vreo două zile. Am mers singură. Trebuie închisă zona aia.
18. Sunt la extreme locurile tale preferate, pe de o parte cele faine, pe de altă parte, cele pustiite.
Îmi plac foarte mult extremele. Dacă o să te uiți la portofoliul meu o să vezi că este destul de eclectic. Că nu am neapărat o temă pe care să o respect. O să găsești clădiri, peisaje, mâțe și nu neapărat toate din Cluj, Am și muncitori din Italia, piste de bicilete tot din Italia. În Budapesta am mai făcut poze.
19. Ce locuri ai ales ultima dată pentru a le fotografia, a le imprima pe lemn și în care te-ai întors pentru a-ți agăța operele în cui?
În Piața Muzeului, o poartă și un geam, iar în zona hotelului Sport, o centrală termică. Lucrările sunt mici, destinate oamenilor care văd o mică schimbare în oraș, Cine vede mica schimbare în oraș este a lui. Trebuie să fie observatori.
Interviu realizat de Tia Sîrca
Redactor Cluj.com
fotografii realizate de Tia Sîrca și Ania Ciotlăuș
