Toamna in Cluj

de | | 1 Minute

Acum pot spune că a venit și la mine toamna. Nu pentru că plouă în Cluj și nu pentru că îngălbenesc frunzele. Nu pentru că strugurii de toamnă îmi stau agățați într-o ureche, în locul cerceilor. Nu pentru că oamenii rămân aceeaşi şi uită să trăiască cum se cuvine în fiecare zi. Nu pentru că, ci doar așa, de dragul amintirilor.

În mine e toamnă. Am plecat de mult și am ținut cu dinții să nu plâng, crezând că așa aduc prea devreme toamna. Totuși, când mi-a scăpat o lacrimă, am văzut ghioceii înflorind. Nu am știut că, de fapt, aceștia vesteau primăvara. Nu am plâns mult pentru că mi-a fost frică să nu-mi crească petale în orbite și-apoi să cred că totul e un câmp cu flori. Voiam să rămân suspendată în realitate. Din nefericire am rămas, dar cu picioarele-n sus și cu capul în jos. Ca un fel de hamac aşezat greşit între copacii din Parcul Central.

Acum în mine nu mai am nici flori, nici lacrimi. Am doar niște fruze veștejite pe care le suflă vântul când într-o parte, când în alta. Se mai lovesc câteodată de pereții sufletului și-atunci îmi amintesc. Îmi amintesc că-n mine nu-i nimic mai mult decât amintire. Amintirea venirii tale într-o toamnă timpurie. Te văd și-acum, dar stând cu spatele. Nici nu mai știu dacă veneai sau plecai…

Ai crede că-i pustiu în mine, dar încă-i amintire. Că pleci, că vii, că stai, că iarăși pleci, nu mai contează. Iubire, e înc-o dată toamnă-n mine!…

Un articol de Ramona Scurtu