Spirală
Când părăsesc imobilul aflat la poalele pădurii, îmi deschid cu atenție umbrela fragilă, deja fără câteva spițe, mă rog ca vântul de azi să o cruțe, constat că e imposibil și cobor încruntată Parângul și Bucegii cu picuri pe față, pe nări, pe pleoape, pretutindeni. Analizez stadiul de chelire al cireșului din perimetrul vizual, a cărui evoluție e urmărită de subsemnată încă din primăvară. A fost plin până la refuz cu flori în primăvară, iar poza cu el a strâns multe like-uri pe pagina personală de facebook. Mirosea a primăvară, iar interfața virtuală le-a permis și amicilor să-l simtă.
A avut frunze verzi și fructe în vară și i-a îndopat pe guralivii ce băteau mingea pe aleea principală. Spre fericirea lor, nu i-a alergat nicio mătușa Mărioara. Acum i-au rămas muchiile uniforme, negre, cu câte o ruginită îmbibată cu alcool ici-colo, ce înaintează fără direcție până ce își găsește noua casă în oglinda apei din băltoaca trotuarului înghesuit de automobile colorate. Colorate sunt și șorțurile gospodinelor care dau bice cuptoarelor doldora de vinete și ardei. Deh, toamna fără zacuscă e ca iarna fără șoric, seacă. Românul și, implicit, clujeanul nu simte anotimpul fără stomac plin. Fiecare anotimp are gustul lui, dar și o întâlnire aparte cu fiecare dintre noi.
Toamna mi-a fost cunoscută de timpuriu din poeziile bacoviene. Le gustam din generală, când făcusem un pact să renunț la stereotipii de genul „A venit în caleașcă aurită…”, în momentul în care aveam de realizat o compoziție. Nu, toamna nu a venit în caleașcă aurită, a venit cu nevroză, cu alergătură și aglomerație în troleu, cu miros de naftalină și de natură în descompunere, cu ambuteiaje pe arterele clujene principale în zile ploioase ce par să nu mai fie off pentru o bună bucată de vreme.
Dar tocmai în zilele astea, când nu mai e mult și toamna devine sinonimă cu iarnă, eu aleg să bat la picior aleile cu frunze moarte, să uit de încruntare și să-mi umezesc vârfurile ciorapilor cu Kit Kat fiindcă am decis ca pentru o clipă să mă iau după copilul cu bucle și obraji rumeni, să sar cu încălțările de piele întoarsă în cea mai adâncă băltoacă și să râd cu gura până la urechi. Pentru că toamna e despre uitare, pierdere și cântare. Uitare de noi, pierdere în culori și cântare solemnă pentru ce nu mai este, dar pentru ce va fi, fiindcă acele de ceasornic se vor succeda la nesfârșit, într-o mișcare atemporală.
Text scris de Sonia B.
Fotograf: Marius Neag și Mihaela Marian
Text înscris în concursul de articole/poezii „Clujul scrie” – octombrie 2016
