Satul Măguri, comuna Măguri Răcătău, județul Cluj.
Redactori: Rakosi Vasile și Adrian Popa
Fotograf: Laura Vancea
Articol inclus in proiectul Clujul Văzut Altfel. Pentru mai multe detalii despre comuna Măguri Răcătău, click aici. Multumim voluntarilor pentru culegerea informatiilor, fotografii si text.
Localitatea Măguri este situată în partea de sud-vest a județului Cluj, în partea de est a Munţilor Apuseni, mai precis în masivul Gilău la aproximativ 45 km de municipiul Cluj-Napoca și se învecinează cu comuna Mărișel. Măguri este unul din cele 3 sate componente ale comunei Măguri Răcătău, alături de Muntele Rece. Între reşedinţa aşezării (Măguri Răcătău) şi celălalte sate există o distanţă de 4 km (satul Măguri) şi 12 km (satul Muntele Rece). Satul Măguri este un fel de acoperiș al României – este localitatea situată la cea mai mare altitudine (între 1.250 și 1.400 m) locuită tot timpul anului.
Întreaga aşezare se caracterizează printr-o structură risipită, determinată de factorul morfologic (relieful), căruia i se adaugă productivitatea slabă a solurilor, astfel încât gospodăriile sunt diseminate aproape în întreaga moşie a satului.
Pentru satul Măguri, cea mai importantă cale de transport o reprezintă drumul comunal DC111, de la care pornesc celălalte drumuri, secundare, de pământ spre toate cătunele care-i aparţin.
Satul Măguri apare menţionat pentru prima dată ca localitate în anul 1805, iar mai târziu apar menţiuni despre această localitate în documentele revoluţiei de la 1848. Acesta este cel mai mare sat al comunei (atât după suprafaţă, cât şi după numărul de locuitori), situl de vatră extinzându-se pe circa 10 km lungime şi 1,5 – 2 km lăţime. Trupurile de vatră care îi aparţin sunt următoarele: Suseni, Joseni, Bogdăneşti, Niculăieşti, Negreşti şi Robeşti. Potenţialul de poziţie puţin favorabil de care dispune satul Măguri, l-a determinat la un regres, astfel că, de la rangul de reședință de comună pînă în 1956, a devenit un simplu sat.
Această atestare destul de târzie, precum şi cea a satelor învecinate Mărişel și Beliş, se poate datora faptului că populaţia zonei ducea o viaţă pastorală, iar din această cauză erau scutiţi de obligaţiile feudale sau acestea erau efectuate printr-un contract economic şi comercial direct. Oamenii de aici aveau o libertate relativă, aceasta fiind dată de însuşi teritoriul natural şi de ocupația lor pastorală. Aşezarea de aici avea un caracter izolat, cu o populaţie fluctuantă.
Satul Măguri ramâne un loc greu accesibil vara și aproape imposibil când iarna e ceva mai grea, deși cândva a fost domeniu de „relas” și vânătoare al nobilimii din Imperiul Austro-Ungar (familia Banfy), care își făcuseră aici o vilă, grajduri pentru caii de rasă, teren de tenis și piscină, acareturi din care, în urma răzmerițelor istorice, n-a mai rămas azi nimic.
De-a lungul istoriei românilor, tulburată de numeroase lupte pentru eliberare, în Munţii Apuseni au fost îndeplinite condiţiile necesare pentru o locuire statornică, mai puţin marcată de autorităţile străine care ocupaseră teritoriile mai joase din jur (de podişuri şi câmpii). Astfel, s-au dezvoltat nişte vetre regionale în Ţara Moţilor, care au reuşit să dăinuie în timp, vetre numite “ţări”: una dintre acestea este Mocănimea Munţilor Apuseni, care se subdivide în mai multe “mocănimi”, între care şi Mocănimea Munţilor Gilău. În ceea ce priveşte domeniul tradiţiilor şi obiceiurilor, este demn de menţionat faptul că, până în anul 1996, în reşedinţa aşezării exista un muzeu al satului; după ce şi-a încetat activitatea, toate obiectele care îi aparţineau au fost mutate la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Închiderea muzeului a însemnat încă un pas înspre îndepărtarea de ceea ce înseamnă tradiţiile satului românesc. Astfel, în prezent, portul popular este întrebuinţat foarte rar la activităţile şi ceremoniile din viaţa comunei, iar mulţi tineri nici măcar nu îl cunosc.
Etimologia cuvântului Măgura cu pluralul Măgurii a suscitat multe interpretări contradictorii, unii considerându-l comun cu albaneza, aşadar din fondul lexical autohton moştenit de la neamul dac. Alţii îl consideră de origine slavă. Consultând dicţionarul explicativ al limbii române, avem următoarea explicaţie: „măgúră (mắguri), s.f. – 1. Munte. – 2. Deal, colnic. Creație expresivă, plecînd de la rădăcina *măc- sau moc-, care indică ideea de „obiect rotund, măciulie”, cf. moacă, măciucă. Sing. *măg sau *mog s-ar fi reconstituit în măgură, pe baza pl. măguri.
Obiceiuri și tradiții
Ocupaţiile principale şi tradiţionale ale locuitorilor sunt: exploatarea lemnului şi agricultura. În anii ’50 măgurenii își aveau firezele (gaterele) lor proprii, instalate tot pe râuri, cu ajutorul cărora făceau scânduri, dulapi, bârne, pe care le vindeau apoi, ca niște mici capitaliști, prin țară.
Faţă de trecut, obiceiurile care încă se mai păstrează sunt reduse ca număr, iar într-o anumită măsură chiar şi ca importanţă.
Astfel, în ajunul Crăciunului, seara, copiii merg la colindat: în schimbul urărilor colindei primesc nuci, mere, prăjituri şi bani. Noaptea este rândul „junilor” să bată uliţele în sus şi în jos colindând, din casă în casă, fiind primiţi de gazde cu băutură, prăjituri și bani.
Junii sunt colindatorii care în săptămâna Crăciunului iau satul în stăpânire și coagulează atenția tuturor. Sunt tineri cam între 17-25 de ani, au un conducător mai în vârstă, care se cheamă Tarostea, și sunt de obicei împărțiți în două cete: Susenii și Josenii.
Cu săptămâni bune înainte de Crăciun, fiecare ceată face repetiții la Casa Conacului – denumire prețioasă dată unui cămin cultural vechi, ce cam stă să se prăbușească. Apoi caută tarafuri, de obicei prin Alba sau Hunedoara. Oferă bani buni, dar treaba e teribil de grea, pentru că provocarea fiecărui grup stă în faptul că se obligă să colinde vreme de 3 zile aproape fără oprire, absolut fiecare casă din cele vreo 390, împrăștiate pe zeci de kilometri pătrați.
De Paşti are loc o horă la care participă tineri şi bătrâni din toate cătunele, iar acest joc durează până seara târziu, spre bucuria participanţilor.
La nunţi are loc un eveniment specific: dacă un nuntaş vrea să ceară în căsătorie o fată, pentru a fi sigur că următoarea nuntă va fi a lui, există obiceiul de a “lega” fata cu o basma, acest fapt reprezentând certitudinea unui “da” din partea fetei.
Şi pentru înmormântări există un obicei specific: după fiecare înmormântare, familia decedatului organizează o masă la care se prezintă tot satul, iar această masă se repetă în a treia seară de la înmormântare, la aşa-numita “cină de trei seri”.
Fiecare aşezare, oricât de mică sau de izolată ar fi, a păstrat din străbuni diferite tradiţii şi obiceiuri. Dar era accelerată în care trăim impune adoptarea unor noi obiceiuri, chiar şi în zona rurală, obiceiuri care fac uitată esenţa etnografică a generaţiilor anterioare. Chiar şi în zona montană au pătruns influenţele epocii moderne, astfel că obiceiuri păstrate cu sfinţenie de bunici sunt total uitate de nepoţi.
Potenţialul biogeografic
Potenţialul biogeografic se remarcă prin vasta întindere a suprafeţelor de pădure: predomină pădurea de molid, dar şi de amestec (molid cu brad şi cu fag). Acestora li se adaugă suprafeţele de păşuni dominate de Agrostis capillaris şi Festuca rubra.
Solurile cu frecvenţă ridicată sunt cele brune acide şi brune feriiluviale, caracteristice vegetaţiei forestiere. În funcţie de solurile pe care s-au format pădurile, flora acestora cuprinde anumite specii; de exemplu, pe solurile brune acide apar Oxalis acetosella (macriş iepuresc), Deschampsia flexuosa (păiuş), Soldanella montana (degetăruţ) etc., pe solurile brune feriiluviale apar afinele (Vaccinium), muşchii (Sphagnum) etc. (C. Grigoraş, 1999).
În ceea ce priveşte pajiştile, aici se pot valorifica: mure, măceş, frăguţe, afine etc. Cele mai bune sunt pajiştile cu Festucetum pratensis, Agrostis capillaris (iarba vântului), Festucetum rubra-montanum, Anthoxanthum (iarba fânului).
Resursele subsolului sunt relativ puţine, dar lipsa lor este compensată de o mare bogăţie a solului, pădurea. În privinţa stării mediului, se remarcă, ca principală problemă, defrişarea masivă a pădurilor, iar în privinţa degradării mediului social, consumul excesiv de alcool, care determină comiterea diverselor fapte antisociale.
Arii protejate
– Molhasurile Capatanii de pe raza comunei Maguri Racatau constituie o rezervatie naturala botanica
– Cheile Dumitresei (zona peisagistica protejata)
– Defileul Racataului (zona protejata mixta)
– Defileul Somesului Rece (zona protejata mixta)
– Obarsia Somesului Rece si Vaii Racataului (zona protejata cinegetica)
– Templul lui Zamolxe
Fauna
Amplasarea în plină zonă montană determină şi prezenţa unei faune bogate şi variate, formată din: urs (Ursus arctos), vulpe (Canis vulpes), lup (Canis lupus), viezure sau bursuc (Meles meles), râs (Felis lynx) etc.; dintre păsări pot fi menţionate: mierla (Merula vulgaris), piţigoiul (Parus majore), uliul (Buteo vulgaris), corbul (Corvus corax), codobatura (Motacilla alba) etc.
Caii măgurenilor
Caii –ființe aproape sacre, sunt marea mândrie a măgurenilor. Chiar și cei mai înstăriți, care au tractoare, tot mai țin cai. Sunt locuri în pădure unde nu poți ajunge să scoți un lemn decât cu ajutorul cailor. Și țin nu orice fel de cai, ci cai mari, scumpi, de tracțiune. Îi țesală, îi împopoțonează cu bedice (clopoței), cu ciucuri mari, roșii, le împletesc șnururi în coamă și în coadă împotriva deochiului, pun pe ei hamuri scumpe făcute la comandă.
Drumuri de acces:
Din Cluj-Napoca spre Gilău unde se face stânga spre Someșul Rece și tot înainte se ajunge în Măguri Răcătau.
Din Măguri Răcătau sunt două drumuri pe care se poate ajunge în satul Măguri:
– primul: din centrul comunei facem dreapta pe un drum abrupt, neasfaltat și destul de greu accesibil ( aproximativ 5km)
– al doilea: prin defileul Someșului Rece, alternează zone de asfalt cu drum forestier, accidentat.
