La pas prin satele Gădălin și Vișea, comuna Jucu
Am ajuns la Gădălin într-o frumoasă dimineață de toamnă; deși prognoza meteo se anunțase a fi potrivnică unei călătorii de plăcere, un soare blând de toamnă învăluia uşor localitatea. Din Cluj-Napoca, am mers pe DN1C până în localitatea Apahida, de unde am făcut dreapta pe DN16, iar după aproape 9 km la stânga pe DJ161, trecând pe lângă stația de transformare a energiei electrice.
Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel, desfășurat în perioada 2014 – 2016. Le mulțumim voluntarelor noastre, Cristina Oltean și Andreea Florea, pentru implicarea, entuziasmul și munca depusă la momentul respectiv. Fiind vorba de un proiect în continuă dezvoltare, dacă doriți să contribuiți la ilustrarea unui portret cât mai complet al acestor localități, ne puteți scrie un e-mail » [email protected].
La Moara Gădălin
Prima oprire am făcut-o la Moara Gădălin, moară care a început să funcționeze în 1996 și care este foarte cunoscută în zonă dar și în împrejurimi, după cum ne-a spus domnul Oprița, administratorul morii. Domnul Oprița a fost deosebit de deschis să ne primească în vizită, ne-a arătat moara și ne-a prezentat parametrii tehnici la care funcționează. Aceasta macină în medie 15 tone de grâu în 24 de ore, este complet automatizată, fiind nevoie doar de un morar.
Pe lângă moară, domnul Oprița împreună cu fiul dânsului, Ionuț, administrează și o fermă de vaci de lapte, înființată în 2002. În 2013, domnul Ionuț Oprița a obținut titlul de „Fermierul anului”. L-am întrebat pe domnul Oprița dacă a încercat să acceseze fonduri europene sau guvernamentale pentru extinderea fermei sau modernizarea acesteia. Cu o oarecare amărăciune în glas, mi-a răspuns că în urmă cu mai mulți ani, prin 2002, a încercat, însă dosarul i-a fost respins deoarece în proiectul pentru fonduri, în loc de sintagma „vaci de lapte”, dintr-o eroare, s-a scris „vaci cu lapte”.
„Am fi putut înlocui pagina acolo pe loc, dar nu s-a putut! Ni s-a spus să mergem acasă să refacem tot și să ne întoarcem după! Nu ne-am mai întors, ar fi putut găsi altceva. Atunci se depuneau dosarele la Satu-Mare, făceam atâția kilometri ca să… ce? Am renunțat! Am făcut totul pe cont propriu, încet, așa cum am putut, sunt liniștit, nu trebuie să răspund în fața nimănui! Atunci când cei de la Direcția Agricolă dau exemplu de ceva făcut cum trebuie, pe toți îi trimit la mine! «Du-te la Oprița, îți spune el cum se face, cum a făcut!»”
L-am mai întrebat pe domnul Oprița când a fost în concediu ultima dată și mi-a răspuns că cel mai lung concediu al dânsului este de trei zile și că niciodată nu pleacă toți de acasă!
„Cineva trebuie să rămână aici, nu știi niciodată, poate fată o vacă și trebuie să fii acolo.”
Domnul Oprița are și alte proiecte; dorește să-și extindă afacerea cu o linie de producție de lactate. L-am simțit ca pe un om extrem de bătăios, cu siguranță va reuși, iar pentru localitate va fi un mare plus. Ne-am despărțit de dânsul, nu înainte de a promite că o să revenim la moară să ne măcinăm grâul.
Case vechi și noi
Călătoria noastră a continuat prin centrul satului, unde erau case frumoase, unele vechi, dar bine întreținute, păstrând parfumul vremurilor trecute, altele renovate sau nou construite, dând o notă modernă localității.
Am văzut și case acoperite cu stuf, una chiar foarte bine întreținută. O localnică care a fost plecată din sat, iar acum, pensionară fiind, s-a întors înapoi în sat și a renovat casa. Îndrăznim să spunem că poate fi chiar un punct de atracție casa acestei doamne. Generoasă și primitoare, doamna ne-a arătat casa, mândră firește, și ne-a lăsat chiar să facem poze.
Nicolae Colceriu ne-a spus povești din război
L-am întâlnit apoi pe nenea Nicolae Colceriu, un localnic de 93 ani (n.r. în 2016), cu ochelari mari, de culoare maro. L-am încurajat să ne spună povești din tinerețea dânsului și ne-a povestit că în 1942 a fost prizonier de război, că primea câte un pachet de biscuiți în fiecare zi la ora 10. O altă întâmplare a avut loc în primăvara lui 1944, când în munții din Germania s-au întâlnit cu alți români. Întâlnirea nu a fost una oarecare, căci abia când au ajuns față în față și și-au vorbit au știut ca sunt toți români. Ne-a mai povestit că, spre sfârșitul războiului, au fost împușcați de către horthyști directorul școlii, domnul Apahidean, și Petean Ioan, contabil în Jucu, pe dealul „La Urzici”, acolo de unde oamenii își aduceau lutul pentru repararea locuințelor. Așa au și fost găsiți; când cineva s-a dus după lut, săpând, a descoperit cadavrele celor doi.
Tinerețea lui nenea Nicolae nu a fost una ușoară:
„Am fost șapte frați, am mâncat mămăligă mucegăită și mălai, nu am pățit nimic, toți eram sănătoși și roșii în obraji! A fost și greu. Am primit pământ și mi-am făcut casa aici. Prima dată am fost în Cluj în 1933, era luminat doar Teatrul Național și încă câteva clădiri în centru. Trăiam din ce aveam în curte și în grădină, pământul îl aram cu bivoli.”
Dorindu-i sănătate și o bătrânețe ușoară, ne-am despărțit de nenea Nicolae Colceriu…
Iosif Lungu: „i-am învățat să iubească munca”
La capătul satului, l-am întâlnit pe nenea Iosif Lungu, de 85 de ani (n.r. în 2016), care s-a născut la Sucutard în 1929 și a venit în Gădălin în 1933. Ne-a vorbit și el de vremurile grele prin care a trecut în tinerețea lui. Acum stă la poartă pe un scaun, pe partea cealaltă a drumului fiind fosta Cooperativă Mecanizată, acolo unde nenea Iosif a muncit.
„Plecam de acasă luni întregi și munceam la câmp, acolo unde era nevoie. Am fost plecat cu tractorul la Satu Mare, la arat, la semănat, la ce trebuia. Am trei copii, i-am învățat să iubească munca. În viață, ca să ai ce îți dorești, trebuie să muncești, așa mi-am educat copiii și sunt mândru de ei.”
Pe gard, văd un anunț: „Vând purcei”. L-am întrebat cum poate să crească purcei ca să îi și vândă: „nu sunt ai mei, un nepot îi crește și-am zis să pună și aici un anunț, să-l mai ajut și pe el cum pot.”
Ne-am continuat călătoria spre satul Vișea…
Vișea (în maghiară, Visa) se află de-o parte și de cealaltă a dealurilor Csiki și Bogăntaș, iar atunci când este senin, de pe aceste dealuri se vede Clujul. L-am cunoscut aici pe nenea Zoltan Kiss, în vârstă de 78 de ani (n.r. în 2016), care ne-a povestit, confirmându-ne parcă poveștile lui nenea Nicolae și ale lui nenea Iosif, că viața aici a fost într-adevăr grea, că bani nu erau și că se trăia din … troc, din schimburi pe care oamenii le făceau. Petrolul îl luau pe… ouă!
Nota redactorului: Vișea avea în trecut o producție semnificativă de vie și vin. În 1727, s-a consemnat producerea a 290 de găleți de vin.
Acum, în zilele acestea, îmi este greu să înțeleg și să accept acest tip de … comerț! Fără bani, aș fi într-o stare de nesiguranță cumplită. Pentru oamenii aceștia, însă, banul nu avea atunci nici pe departe valoarea care o are azi!
Aceste povești nu le-au spus ca să se plângă, ci mai degrabă ca mărturie a faptului că traiul greu nu trebuie să-ți distrugă speranța, căci pot veni și zile mai bune. Esențial este să-ți păstrezi verticalitatea.
În Vișea se poate vizita Biserica Reformată, ridicată încă din 1802, dotată cu o orgă – monument istoric, dar și cu alte obiecte de cult vechi și valoroase. Aici l-am întâlnit pe clopotarul bisericii, la adunat de otavă. Ne-a spus, cu tristețe în glas, că preotul reformat care slujea în sat de mulți ani urma să plece la Vișeu, satul rămânând, la momentul respectiv, fără preot.
Nota redactorului: Clopotul mare din turnul bisericii a fost turnat în 1592, iar clopotul mic în 1907.
Înapoi în Gădălin: „la noi era ca la centrală, venea lumea să dea telefon”
La întoarcerea în Gădălin, ne-am întâlnit și cu preotul ortodox Adrian Mitrea, care a preluat parohia pe când avea numai 20 de ani! Slujește aici de 17 ani. A venit de la Cluj, băiat de oraș, la o vârstă la care alți tineri poate nici nu se gândesc la ce ar trebui să facă cu viața lor.
Împreună cu soția lui, s-a stabilit în Gădălin și a încercat, cu avânt și poate cu o ușoară inconștiență tinerească, să le arate localnicilor că se poate trăi mai bine.
„Am început să renovăm biserica; nu vă pot spune în ce hal era când am ajuns aici, de curând am terminat pictura. A fost o perioadă în care am lucrat la două șantiere – biserica de aici și biserica de la Vișea. Dacă ar fi să o iau de la capăt, nu știu dacă aș mai reuși, a fost greu, dar atunci nu am simțit asta.
Am fost primii care am avut telefon fix; la noi era ca la centrală, venea lumea să dea telefon, se vorbea prin centrala de la Jucu.”
Și cine plătea? am întrebat.
„Păi cine? Noi, pe ouă, lapte, unii mai întrebau cât a costat convorbirea, dar… Tot primii ne-am făcut și baie, cu un hidrofor am tras apa dintr-o fântână. Sigur, oamenii sceptici nu ne-au încurajat: «N-o să reușești, Părinte! Nu duce această apă până la casa dumitale!» O s-o ducă, le-am răspuns, și așa a fost! În anul următor au venit și au întrebat de unde mi-am cumpărat hidroforul. La fel a fost cu soba de teracotă, de ce-mi trebuia teracotă? Iar acum… apa vine de la Cluj, mulți au centrale, este gaz și canalizare peste tot.”
L-am rugat să ne povestească despre sat și a făcut-o de parcă ar fi fost de acolo. De fapt, au fost momente în timpul discuției cu Părintele Adrian Mitrea când am avut impresia că este chiar de acolo și că niciodată nu ar fi fost „băiat de oraș”.
„Prima atestare documentară este din anul 1326. Media de vârstă este acum de 65-70 de ani, iar cel mai bătrân locuitor are 96 de ani. Locuitorii satului se ocupă în special cu agricultura, creșterea vitelor și unii dintre ei chiar cu albinăritul, existând aproximativ 2500 de familii de albine. Transportul spre și dinspre Gădălin se face cu microbuze, iar costul biletului este cuprins între 5-8 lei (n.r. 2016). În sat este o Biserică Ortodoxă și o Casă de Adunare Penticostală, grădinița și o școală generală cu clasele I-IV. Anual organizăm, în 20 decembrie, un Concert de Colinde, la sfârșitul lunii iulie facem Sărbătoarea Portului Popular, iar la începutul lui septembrie se organizează Ziua Recoltei. Aceste sărbători, pe care încercăm să le transformăm în tradiție, sunt bune prilejuri de întâlnire între localnicii de aici, dar și cu cei care au plecat.”
S-au păstrat unele meșteșuguri, sunt localnici care se mai ocupă de potcovărie sau rotărie. În satul Vișea, am întâlnit două familii care se ocupă de cultivarea crizantemelor la ghiveci, având amenajate sere pentru acestea.
Dacă băile sărate care erau aici la începutul anilor ‘90 nu ar fi fost acoperite, aș fi încheiat dându-vă întâlnire la o bălăceală. Așa, nu-mi rămâne decât să am încredere că domnul Oprița va realiza linia de producție de la fermă și o să vă dau întâlnire la un… pahar de lapte proaspăt.
Nota redactorului: În zonă, s-au făcut remarcate un masiv de sare gemă și izvoare sărate („La Maratoare”). Saramura a fost, așadar, întrebuințată de localnici din cele mai vechi timpuri. În prezent, mai există un izvor amenajat parțial ca fântână, de unde localnicii se pot aproviziona cu apă sărată.
A fost o zi frumoasă de toamnă, am întâlnit oameni frumoși, unii optimiști și alții mai puțin, dar toți frumoși, două sate pe unde merită să bați ulițele la pas.
Seara se lasă încet peste Gădălin, iar pentru ca vizita noastră să se încheie rotund, am părăsit satul luând drumul care duce spre Jucu, adică pe DJ109D, până în Jucu Herghelie, iar de acolo pe DN1C, înapoi spre Cluj.
