Povești cu oameni și câini prin Moara de Pădure, relatate de Iulia și Iulia – două voci, aceleași povești.
Ceasul deșteptător răsună între munți, la unison. Sunt glasuri canine, pasiv-agresive, ce te fac să treci pragul satului cu urechile ciulite și ochii larg deschiși.
Aș ignora alarma telefonului, dacă n-aș ști că mă așteaptă lume. Îmi plac diminețile, dar nu după trei ore de somn, când mă iau frisoanele doar la gândul că trebuie să mă ridic din pat. Să o sun pe Iulia… să o rog să mă ierte… sunt prea obosită, am organizat plecările și voluntarii până târziu, după miezul nopții (noroc cu Feri și gomboții ăia buni!)… sigur ar înțelege, sigur s-ar descurca…
Văicăreala se încheie odată cu ieșirea din casă. Încă nu e ora 06:00, încă orașul e amorțit, într-o liniște deplină. Pe Eminescu ne așteaptă Rakosi V., căci mergem la munte cu-n taxi: mici detalii ce îmi fac mintea să zâmbească (fața încă-i adormită). Dacă aș fi știut că la sfârșitul drumului voi da peste o iubire uitată, rămasă ani de zile în așteptare, n-aș mai fi dormit deloc.
***
De aici încolo, drumul îmi este familiar. Pe-aici mergeam cândva, de mult, înspre Valea Ierii, la cabană. Nu băgasem niciodată în seamă satele prin care treceam, doar stânci și curbe, vreo clădire dărâmată, rămasă în paragină cu anii. Acum urmărim cu atenție, toți patru, tăblițele ce marchează intrarea în sate.
,,Aici, oprește, oprește. Moara de Pădure, e primul sat. Pff, mulțumim, ne descurcăm. Da, pe jos o vreme, vedem noi, sunt vreo nouă sate în total în comună. Da, vine mai târziu să ne ia cu mașina primăriei, acum e prea devreme să-i dăm trezirea.’’
Satul încă mai întârzia sub plapuma de fum alb ridicat din coşurile căsuţelor ascunse de după garduri şi pomi fructiferi. Mirosea a ploaie şi a lemn ars, miroasea a sfârşitul vacanţelor de vară în ograda bunicilor, a copilărie…
Taxi-ul se îndepărtează de noi, pornește din nou spre Cluj. Iar mașina primăriei nu va mai veni niciodată după noi, să ne scutească de rătăciri prin sate de munte. Pe cât de dezamăgitor, pe atât de norocoși suntem. Dacă ar fi venit să ne ajute, după cum ne-au asigurat cu o zi înainte, am fi ajuns în toate cele nouă sate, după cum era planul și scopul. Dar câte comori am fi ratat, câte experiențe frumoase, câte clipe suspendate în timp și creionate pentru totdeauna în sufletele noastre pur și simplu nu ar mai fi fost!
Cu toate că am fi putut să ne pierdem entuziasmul, această întâmplare nu a ştirbit cu nimic extraordinara noastră experienţă în Băişoara, ba dimpotrivă, a îmbogățit-o cu amintiri dragi, cu şi mai multe poveşti pe care aveam să le retrăim, povestindu-le tuturor celor curioşi de mica noastră expediţie…
Privim tăblița. O fi vreo moară în sat, prin pădure? Nedumeriți, curioși, încă timizi și nu chiar cuprinși de spiritul explorator, intrăm în sat. E momentul în care o nouă alarmă se declanșează. E ceasul deșteptător al satelor de munte: un câine latră când trecem prin fața porții. La următoarea casă – a doua casă din sat, un altul s-a trezit și se agită și el.
Singurele vieţuitoare care ne-au simţit prezenţa au fost câinii şi cum înaintam spre inima satului, s-a declanşat o hărmălaie de nedescris. Din spatele fiecărui gard, credincioasele patrupede ne anunţau că suntem atent supravegheaţi. E doar o chestiune de timp, un timp scurt, de câteva zeci de secunde, până când ne resemnăm cu ideea că tocmai am trezit tot satul.
De-acum, însă, ne consolează razele blondului. S-a ivit molcom deasupra pădurilor de brazi și ne spunem, cu jumătate de gură, că oricum s-ar fi trezit deja și oamenii.
Urmăm șoseaua, căci Moara de Pădure e un sat atipic de munte, se întinde de-o margine și de alta a drumului. Eu și Iulia suntem cu agendele și pixurile în brațe, Robert (/Paul/Bogdan 😛 ) și Alexandrina își dezmorțesc aparatele de fotografiat. Suntem un grup ciudat, aș zice, după privirile nedumerite ale sătenilor.
Pe stânga, niște haine lăsate pe pietre, lângă râu, la înmuiat. Pe dreapta, o căsuță albastră scoasă parcă din povești…
Ni se spune că nu-i nimic interesant de văzut pe-aici. Cumva confuzi, sătenii dau din cap și zic că nu, nu-i nimic de văzut. ,,Ce să fie, nu știu”.
După câteva nu-uri și nu știu-uri, începem și noi să credem că poate Moara de Pădure e doar atât, câteva case înșiruite de-a lungul unei șosele, câțiva câini matinali și câțiva oameni suspicioși. Înaintăm, fiecare adâncit în gândurile sau fotografiile lui.
De nicăieri, apare pe drum o căruţă şi iată-ne pe noi alăturându-ne celor doi săteni care porniseră atât de devreme la pădure după lemne.
Ajunsă în drept cu noi, căruța încetinește… Ne privim unii pe alții, Robert le zice oamenilor bună ziua, i se răspunde agale. Cei doi, soț și soție, continuă să ne privească. Robert îi întreabă dacă nu ne iau și pe noi într-o plimbare. „Cum să nu, urcați.”
De fapt, ne așezăm, e căruță ,,deschisă”, fără margini, specială pentru căratul lemnelor. Nu am putut să nu admirăm şi să lăudăm minunatul cal care ne transporta. Arăta ca un armăsar năzdrăvan din basmele româneşti. Voinic şi puternic. Cei doi ne-au explicat cât de mult depindeau de acest animal şi tocmai de-asta se îngrijeau să fie puternic şi sănătos. Am fost extrem de încântată de acest mijloc de transport căci mi-a amintit de străbunicul meu care m-a învăţat să stau dreaptă pe cal chiar dinainte de a învăţa să merg şi să vorbesc. Frânturi fotografice, râsete şi zâmbete ocrotitoare mi-au răsărit din negura memoriei pe măsura ce căruţa ne legăna, iar poveştile se depănau…
Am lăsat în urma noastră căsuţe modeste, colorate, înconjurate de grădini încă verzi şi roditoare. Aproape în fiecare curte am observat pomi în rod şi o explozie de parfumuri florale. Prin curţi, câteva găini cotcodăceau între ele, fără să ştie ele că sunt urmărite de priviri pisiceşti.
Nu am putut să nu observăm că, deşi înfăţişarea celor doi era extrem de modestă şi marcată de greutăţile unui trai plin de neajunsuri, ne-au ajutat fără să pregete cu dragă inimă. Ba cu vreo informaţie, ba cu vreo poveste, cu nuci şi cu transportul.
Le spunem ce facem prin satul lor și, deja deznădăjduiți, le punem și lor aceeași întrebare. „Chiar nu-i nimic interesant de văzut pe-aici? Nici o poveste, vreo legendă, ceva specific locului?” Cred că ei sunt primii care se luminează la față (de fapt, cred că privirile li s-au aprins voios) când aud întrebarea.
„Ba, sunt multe. Acolo uite, sus lângă stânci, e Cetatea lui Gelu. Apoi, undeva mai în față, pe partea asta…”
„Stați, cetate? Ce cetate? Sigur? Este o cetate aici?”
„Da, e aici aproape. Doar urcați pe-o cărare lată, v-o arătăm noi imediat, apoi la podulețul cu pârâul țineți stânga, apoi se îngustează cărarea dar tot urcați pe ea până sus. Vă arătăm. Nu știm ce istorie are, e cetatea lui Gelu, așa-i zic oamenii. Dar mai bine îl întrebați pe nea Ilie! E un bătrân aici în sat, toată lumea îl știe. Știe cred că toată istoria! Orice știe să îți zică. Umblă numa’ desculț de zeci de ani, că-i iarnă, că-i vară.
Așa. Pe partea asta, este o groapă, ca o grotă de-asta în pământ, fără fund. Așa se zice. Au încercat oamenii să îi dea de capăt și nu s-a putut. Cine știe. Și mai avem un bătrân în sat, nea Avram, are peste 80 de ani. E dogar și încă poate lucra cu un ciocan din ăla de 5 kile.”
Parcă ziua a devenit mai senină pentru noi. Ne ridicăm de pe căruță, le mulțumim tot zâmbind de plimbare și de poveștile spuse și ne decidem să-l vizităm pe nea Ilie. Îl găsim la o răspântie de drumuri, unul asfaltat, unul de pământ. Nu i se vede casa, e ascunsă de copaci. Ni se spune, din vecini, că e ora la care obișnuiește să își bea cafeaua la o vecină. Cumva, ni se dă de înțeles, că vom fi privilegiați dacă va vrea să stea de vorbă cu noi.
Nerăbdători să îl cunoaștem pe omul care umblă doar desculț de zeci de ani și care adună în mintea lui bogate cunoștințe și amintiri prețioase, ne îndreptăm emoționați spre răspântie.
VA URMA…
Text: Iulia Marc & Iulia Iancu
Fotografii realizate de Alexandrina Mesaroș și Robert Paul Igna.
Articol inclus în proiectul „Clujul Văzut Altfel: 422 sate, 75 comune, 5 municipii, 1 oraș”.
