Pata Rât – când acasă înseamnă groapa de gunoi (jurnal de călătorie)
Aveam de ales între a merge la Noaptea Muzeelor sau la Salam, care concerta pentru prima dată în Transilvania, un adevărat privilegiu ai zice. Până la luarea deciziei, mi-am petrecut toată ziua făcând curat în cutia de chibrituri în care îmi ascund insomniile. Am aruncat câțiva ani din viață, ultimele urme ale unor oameni care odată au contat și am pus în același gunoi temele cu bilețelele de amor.
Cui dau eu toate lucrurile astea care nu mă mai reprezintă? Bijuterii ce nu mi-au atins pielea de ani de zile, cosmetice care nu mi-au făcut obrazul mai fin sau haine ce nu au reușit nicidecum să mă încălzească. Realizez că tot gunoiul meu poate însemna munca de un an a spiridușilor lui Moș Craciun pentru altcineva. Gândul ăsta îmi dă imboldul să strecor și câteva lucruri pe care le consideram preferate.
Prietena mea cea mai bună îmi dă repede o soluție pentru dilema de mai devreme. Cu regret, azi nu vom da dedicații și nici nu vom înnopta la muzeu. Vom duce gunoiul însă. S-au adunat multe lucruri nefolositoare în viețile noastre. Cu oamenii e mai greu însă, să alegi dacă mai pot fi reciclați sau dacă i-ai pierdut pentru totdeauna.
Pentru că și oamenii mari cresc, l-am chemat și pe prietenul nostru înalt să ne însoțească spre groapa de gunoi. Cu siguranță i-au rămas și lui multe haine mici și mulți oameni care au trecut prin viața lui s-au strâmtorat de la prima ploaie ori nu și-au găsit locul în dulapul lui cu vise.
Pornim la drum așadar, înarmați cu plase pline de prejudecăți și lucruri care ne vor goli doar dulapurile, nu și inima. Ploaia ne amintește că nici faptele bune nu sunt scutite de încercări grele dar ajungem teferi la destinație. Tot drumul până acolo mă întreb de ce nu am făcut asta până acum? De ce e atât de greu să acționăm și atât de ușor să dăm doar un like unei cauze, vorba prietenei mele.
Simt că am depășit granițe noi și mă întreb dacă nu cumva aveam nevoie de pașaport pentru escapada asta. Praful formează mici tornade și se plimbă nestingherit prin munții de gunoaie. Din betoanele goale se aude șuieratul vântului dar cu cât înaintăm spre “așezarea urbană”, se aude muzica tot mai tare. Oare aici își drege Salam vocea înaintea marelui concert din oraș?
Căutați pe cineva? Căutați pe cineva? Pe cine căutați? Suntem întrebați din toate părțile, ca și cum scopul vizitei noastre trebuie să fie cât mai specific și făcut public. Ei știu că nimeni nu ar veni să se plimbe pe aici iar de rătăcit cu atât mai puțin.
Prietena mea și-a însușit rolul de ghid și prin ea avem trecere prin comunitatea curioasă. Cine sunt ăștia, ce vor de la noi, cât o să stea pe aici, o să facă poze și atât, ce ne-au adus, de la ce televiziune sunt sau ce fonduri au accesat pe spatele nostru? Sunt întrebări nerostite de ei dar pe care le văd pe buzele lor uscate de vânt și foame.
Fum, praf, gunoaie și o trecere de pietoni. Traversăm și ne continuăm drumul, întrebând oamenii de persoana la care urma să ne descărcăm bagajele emoționale. Vestea venirii noastre circulă repede iar gazda noastră ne întâmpină pe drum, chemându-ne la ea acasă.
Mă bucură că au tavan înalt și o să încapă și el. După multe prelate, fiare, cotituri și uși, intrăm în “living”. Fac repede un inventar al lucrurilor și mă liniștesc. Teoretic, au de toate. Acoperiș, sobă, frigider, mașină de spălat, televizor, paturi și dulapuri. Practic, tu știi ce e aia o sobă? Sau că mașina de spălat are nevoie de apă curentă ca să funcționeze?
Cu toate prejudecățile lăsate la prag, mă mănâncă pielea deși nu văd nici o insectă. Gazda ne îmbrățișează ca și cum ne știm de o viață și ne invită să stăm jos. I-am spus că nu putem sta mult pentru că nu-i așa, aveam de cucerit lumea exact în momentele alea. Scuzele astea cu nu pot sta mult, mă fac să mă mănânce iar pielea, dar acum e de la propria ipocrizie.
Se închide ușa după noi și ghidul nostru se apucă de depănat amintiri cu gazda. Eu îmi mut privirea spre ceea ce odată a fost o ușă dar acum au rămas doar rămășițele. De asta profită câțiva copii curioși care se întreabă dacă nu cumva a venit Moș Crăciun chiar la ei pe uliță. Mă îndrept spre ei și îi prind nasul unei fetițe. Mi-a lăsat muci pe degete dar îl prin iar. Ne place amândurora să ne jucăm așa de-a deținuții care se gâdilă de după gratii.
Mă uit în ochii ei și văd aceeași poftă de viață ca a copiilor ce trăiesc în vile și merg la grădiniță cu elicopterul. O întreb câți ani are și îmi arată toate degetele de la o mână. Îmi dau seama că omulețul ăsta are maxim 3 ani dar o încurajez și bat palma cu ea prin crăpăturile ușii. Plecăm după câteva minute, cu promisiunile automatizate de rigoare, te sun eu și ne vedem curând.
Copiii roiesc în jurul nostru și curioși de înalțimea prietenului nostru, îl întreabă ce o mâncat de o ajuns cât Turnul Eiffel. La cei doi metri ai lui, nu a fost nevoie de scară ca omuleții ăia să îl atingă. Cheful de miștocăreală cu care sunt înzestrați copii ăștia fac mirosul mai ușor de suportat și zgomotul stomacului gol mai ușor de acoperit. Sistemul lor imunitar ce ar face de rușine o hienă, se zbate în fiecare minut să îi mențină în viață.
Cumva, reușesc să se adapteze, să își improvizeze un skateboard, să bată mingea, să caute scoici printre gunoaie sau să se joace toată ziua cu tot ce prind, până la epuizare. Ieșim din curtea gazdei iar privirea mea o caută pe a ei cu disperarea cu care acum câteva zile căutam în mall ultima gogoașă cu oreo. Mă caută și ea. Îmi face cu mâna și zâmbește. Nu m-a pus să îi fac promisiuni dar deja simt că am o datorie față de ea, măcar să-i aflu numele.
Nu am găsit leacul la cancer și nici nu am adus pacea în lume. Nu am prieteni cu care să vizitez India pentru a realiza cât de norocoși suntem. Nu ne-am întors acasă pe elefanți, ci cu troleul. Pe drum nu am mai scos nici un cuvânt, îmi doream doar să mă ude ploaia, lacrimile le-am irosit pe motive prea superficiale ca să mai însemne ceva acum.
Ne urcăm în troleu și îi întreb dacă au văzut filmul Slumdog Milionaire. Zâmbim toți trei și plănuim să mâncăm câte o shaorma, ratând astfel Noaptea Muzeelor și marele concert.
Din toată curățenia asta de primăvară am realizat însă că nu e nevoie să citești toate cărțile motivaționale din lume, să mergi la conferințele unor speakeri care nu și-au murdărit pantofii niciodată sau să faci ocolul Pământului pentru a realiza cât de norocos ești. Avem și noi săracii noștri, groapa de gunoi a orașului în care locuiesc oameni și avem prieteni cu care ai căra bagaje și pe lună.
P.S. Nu vă zic numele prietenilor mei că nu aș vrea să-mi fie răpiți.
P.P.S. Dacă decizi și tu să faci curățenie în viața ta, oferă mai mult decât un like aici: Pata Cluj
Fotograf: Marius Pop
