O zi în Pata Rât…
Gândul că nimeni nu învaţă pe nimeni nimic şi totul capătă sens doar dacă împărţim din preaplinul pe care-l purtăm în noi, ne-a făcut să ne îndreptăm într-o duminică spre mult-dezbătuta Pata Rât, loc pe care l-am găsit extrem de fertil pentru a susţine un atelier de teatru social cu tinerii pe care urma să îi întâlnim.
Ştiam că ne apropiem, după greutatea aerului pe care îl simţeam, încă dinainte de a ne da jos din maşini; răspunsul orizontalei cerului stă, aici, pe pământ, cât îţi cuprind ochii, într-o întindere de resturi menajere. Aparent, cel care ajunge pentru prima dată, poate fi convins că, exceptând corbii, nicio formă de viaţă nu s-ar putea sălăjlui primprejur.
Parcurgi câteva zeci de metri şi întrezăreşti priviri de om, ieşite parcă din pământ. Îţi vine greu să ghiceşti care e diferenţa dintre maldărele de gunoi şi adăposturile pe care aceşti oameni le-au numit, ,,acasă’’. Într-o scenografie apocaliptică, cromatica depozitelor de deşeuri se confundă cu hainele scofâlcite de soare, întinse între doi pari. Nu trebuie să-ţi faci anunţată prezenţa, căutând să baţi la vreo uşă, căci vântul flutură cearşafurile şi placajele ce stau pe post de intrări şi toată comunitatea freamătă pentru că a venit un grup de străini să se joace copiii lor.
Pe măsură ce urcăm spre colina unde va fi atelierul, trupuşoarele mici, dar pline de viaţă merg de-a buşilea şi ţi se caţără pe genunchi. Îşi strigă numele răspicat înainte să apuci să-ţi intri în rolul de adult care îşi înmoaie vocea şi întreabă Pe tine cum te cheamă, Da’ câţi ani ai?
Mustăcim şi ne amuzăm când ni se înşiră nume predestinate Dolar, Euroi, Tobar, cât despre anii de când vieţuiesc printre gunoaie, nici cei care sunt numiţi tata sau fratele meu cel mare, nu par să îşi aducă aminte.
Pungile de plastic, bucăţile de metal, câte un adidas rătăcit capătă înţelesuri noi pentru imaginaţia unor copii de cele mai multe ori nechemaţi, dar care vor avea în curând o folosinţă – selectarea deşeurilor menajere.
Instinctiv, adunaţi pe colină, majoritatea se împart şi ne trezim stând toţi, mâini mici cu mâini mari împreunate; învăţăm să batem un ritm, cântăm, alergăm. Găseşti gestualitatea lor prea violentă pentru nişte vârste atât de fragede, dar, în fond, e singurul mecanism viitor de supravieţuire.
Ne oprim şi coborâm apoi uimiţi de cât de la îndemână ne-a fost să uităm limbajul prăfuit de fiecare zi şi să ne înnoim simţirile. Răsfăţul dulciurilor de la final se lasă aşteptat şi, aşezaţi în cerc fiecare îţi rosteşte Dă şi mie!.
Te întrebi unde se sfârşeşte limita suportabilităţii umanului?
Te întrebi dacă e pe deplin întemeiat să îţi iei până şi cea mai mică revendicare de mentor în faţa unor copii care au aflat poate prea devreme, poate mai bine decât tine, ce e Viaţa. Te gândeşti apoi că ai fost poate pentru câteva ore de foIos, dar eşti convins că Poarta nu este încă nici pe jumătate deschisă.
Articol scris de Ana Tecar
Fotograf: Marius Pop
