Sold Out. Mă aflu într-o dilemă și aproape mă încearcă un mini atac de panică la gândul că nu o să particip la evenimentul anului. Dar soluțiile vin de la prieteni, așa că invitația primită mă determină să împart zâmbete în stânga și-n dreapta. Mă prezint la fața locului, mai entuziasmată decât o babă aflată în pelerinaj și cu capul sus, aștept să se deschidă „porțile raiului”.
Analizez minute în șir afișul evenimentului și mă pierd prin mulțimea de curioși veniți să-i cunoască pe regii manelelor. Analizez și oamenii care au avut curajul să se afișeze aici. Aud discuții interesante, se vorbește cu fervoare despre filmele bune din cadrul TIFF, despre artiști inediți, proiecții interesante și locații noi în care filmul reușește să străpungă bariere culturale.
Evenimentul stârnește discuții intense pe rețelele de socializare unde se licitează bilete la suprapreț. Norocoșii care au prins un loc la proiecția „Regii Manelelor”, își imaginează cum o să decurgă seara, dacă vor urmări liniștiți un documentar sau vor ajunge să danseze pe scaune și să dea dedicații.
Îmbulzeala din hol îmi activează imaginația și simțul olfactiv mimează mirosul de mici la grătar. Mă întreb dacă la intrare o să primim câte o brățară de aur sau dacă se pot mânca semințe înăuntru. Recunosc, stereotipurile și prejudecățile îmi curgeau prin vene dar le-am transformat în pamflete. Mă aștept ca întreg documentarul să fie o satiră, însă curiozitatea a umplut o sală iar asta mi-a dat speranțe.
Oamenii nu mai au răbdare să prezinte biletele la intrare pentru a fi scanate iar voluntarii TIFF aproape că sunt linșați de mulțimea nerăbdătoare să pășeasca în sală. Ne așezăm pe unde apucăm și așteptăm cuminți să se stingă luminile. Începe documentarul produs de BBC, în regia lui Liviu Tipuriță, având un cast de milioane, ca să vorbim în termeni specializați.
Traducerile sunt copioase, la fel și replicile personajelor care ne invită în casele lor opulente pentru a le înțelege stilul de viață. Contrastele domină scenele de film și mai ales viața reală. Sărăcie, opuleță, foamete sau „bani întorși cu furca”, sunt câteva repere care mi-au rămas impregnate pe retine.
Muzica lăutărească, taraful autentic și poveștile de viață impresionante reușesc să mă dezarmeze. Artiștii care odată animau viața satului la cele mai importante evenimente, acum trăiesc în condiții în care talentul nu reușește să izbutească foamea. De când s-a inventat maneaua, s-au adâncit diferențele de nivel de trai. În timp ce unii își ridică palate, alții încă trăiesc în case de chirpici.
Cântă de foame, de sete, de bucurie sau tristețe, în căruță sau pe cele mai mari scene ale lumii – artiștii romi au ritmul în sânge și se adaptează cu ușurință oricăror condiții de trai, atât timp cât muzica nu se oprește. Îi privesc cu admirație pentru simplitatea cu care privesc lumea. Copiii se bucură mai intens decât am făcut-o eu vreodată, chiar dacă le plouă în casă sau nu au cu ce să se încalțe.
Cât despre regii manelelor sau cei care trag sforile din umbră și produc bani pe bandă rulantă, am aflat că duc o viață periculoasă, în care versurile ce aclamă prezența dușmanilor, trebuiesc luate în serios. Documentarul cu peste 300 de ore filmate, a reușit să transpună în cele 59 de minute, momente valoroase din viața artiștilor și a comunității de romi de la noi din țară.
După vizionarea documentarului, formația Kana Jambe a reușit să ridice lumea în picioare și să danseze până la epuizare. Ipocrizia a fost lăsată în urmă iar muzica a unit înca odată oameni din medii sociale diferite. Atât timp cât o să existe cerere, oferta o să continue să se diversifice și să ofere publicului ceea ce își dorește. Milioanele de vizualizări nu se fac singure iar banii nu cad din cer ci din dedicațiile celor care vor să își arate avuția în public.
Într-o sală în care am experimentat piele de găină la concerte de violoncel sau chitară electrică, în care am participat la audiții ce ne demonstrează că suntem un popor de oameni talentați, în care am râs până la lacrimi la spectacole de stand up comedy, acum am avut ocazia să scap de niște idei preconcepute și să dansez, fără să îmi pese că cineva filmează sau că ritmurile nu se încadrează în gusturile „lumii bune”.
Am râs, am empatizat, am compătimit, am judecat, am strans din dinți, am dansat, am cântat și mai ales, am înmagazinat amintiri demne de povestit. Clujul e un loc în care poți începe să scapi de bariere, în care culturile lumii se adună la un loc și se pot înțelege. Fain la Cluj și fain la TIFF, sper să mai prind bilete, sau măcar câte o invitație. Veste bună sau nu, regii manelelor ne-au promis că ne vor vizita mai des și ne-au lăsat cu un slogan pe care îl adaug la colecția mea de „vorbe de duh”: Muzica nu are culoare!
Foto: Nicu Cherciu
Loredana Giță, redactor Cluj.com
