“8156 metri pentru Cluj – 8 pentru performanta, Manaslu 2013″
Timpul trece, deja suntem in luna mai, iar membrii echipei de expeditie care vor porni spre varful Manaslu in toamna acestui an, se pregatesc in continuare pentru marea calatorie.
Ei sunt in plin proces de adunare de fonduri si sustinatori si avand in vedere ca sunt de-ai nostri, clujeni pasionati de munte si performanta, ne simtim mandri sa pasim alaturi de ei virtual si moral.
Saptamana aceasta l-am prins intr-o discutie mai tehnica pe Mihnea Prundeanu, care ne-a vizitat la sediul Cluj.com. Acesta are 28 de ani, este geograf si ghid montan atestat de catre Asociatia Ghizilor Montani din Romania. Practica alpinismul din anul 2005 iar in 2006 a devenit membru al Clubului Alpin Roman. Aruncand o privire pe CV-ul sau, experienta sa montana se poate masura in turele sale de trekking prin toata Romania sau diversii pereti escaladati de grade avansate de dificultate cat si expeditiile alpine la care a participat in ultimii ani.
Ascensiunile internationale care l-au avut ca protagonist pe Mihnea s-au desfasurat in muntii Alpi, Caucaz (Vf. Elbrus 5642 m), muntii Thian Shan din Kazahstan (vf. Khan Tengri 7010 m) si muntii Cordillera Blanca din Peru.
Expeditia pe varful Manaslu, este o provocare bineinteles si pentru Mihnea. Acesta este bine antrenat atat mental cat si fizic, dar un munte de o asemenea altitudine poate oferi surprize la orice pas echipei de ascensiune, surprize care de cele mai multe ori pot fi neplacute. Mihnea descrie cum de la 3500 de metri in sus, corpul uman incepe sa intampine dificultati : greutati in procesul de respiratie, oboseala, dureri de cap. Daca in continuare corpul este solicitat, la altitudini de peste 5000 de metri pot aparea probleme cu stomacul sau chiar vedenii. Peste 7000 de metri, zonele alpine sunt numite „death zones”, pentru ca efectiv aici omul nu se mai poate aclimatiza, iar organismul incepe sa se degradeze treptat. La aceasta inaltime fiecare minut conteaza si nu se sta mai mult de 3, 4 zile.
Nu toata lumea este constienta de riscurile la care se supun acesti mari pasionati ai muntelui care prefera in aceasta expeditie sa abordeze un varf de peste 8000 de metri fara oxigen sau ajutoare suplimentare externe. In acea „death zone” de care vorbeam mai sus, fiecare alpinist este pe cont propriu, deoarece efortul realizat pentru fiecare pas in parte este extrem de mare. Daca au loc accidente, fizic sansele de a salva un coechipier sunt apoape nule. Acesti oameni se antreneaza ani de zile inainte de a pasi pe muntii din Himalaya, iar conditiile vitrege la care ei rezista ii intaresc psihic. Acolo sus nu mai exista cotidian sau rate la banci, aglomeratie, stres sau concurenta. Acolo sus esti Tu cu Tine si cu Muntele.
Mihnea ne face si o mica schita a plasarii taberelor de aclimatizare: tabara de baza va fi montata la 4500 de metri iar urmatoarea la 5500. O perioada alpinistii nostri vor urca si dormi aici, dupa care vor cobori la baza, pana cand vor simti ca sunt deja obisnuiti cu noua altitudine. Mai apoi se trece similar prin altitudinile de 6000, 6500 de metri, umand ca la 7000 de metri sa fie montata ultima tabara de aclimatizare. Dupa o noapte dormita la 7000, echipa va fi pregatita de ascensiunea finala. Orice ascensiune cu un grad de dificultate atat de mare, este initiata in primele ore ale diminetii (2 a.m-3 a.m.), deoarece in jurul pranzului se acumuleaza nori si vremea are mari sanse sa se strice.
In toata expeditia exista riscuri de avalanse, iar traseul este „impodibit” cu seracuri (blocuri imense de gheata) si crevase.
Se spune ca nu toata lumea poate practica alpinismul la cote inalte. Se spune ca ai nevoie de gene tari si capabile sa iti ofere un corp care sa se aclimatizeze rapid si puternic. De aceea acest sport nu este unul comercial, dar cei care il practica sunt oameni cu totul si cu totul deosebiti.
Mihnea mi-a deschis ochii asupra responsabilitatii care ii revine fiecarui pasionat de munte. Am vazut un om pregatit si increzator in propria persoana, un om devenit puternic dupa ce a intampinat diverse situatii dificile. La urma urmei aceasta putere te face sa te simti mai viu ca niciodata.
Se spune ca pentru un maestru indiferent de domeniu, traseul, ruta conteaza si nu atat de mult destinatia finala. Suntem siguri ca fiecare pas in plus facut pe Manaslu va fi o performanta si va fi un motiv de mandrie pentru echipa cat si pentru Cluj Napoca. Ii multumim lui Mihnea Prundeanu pentru ca ne-a oferit si perspeciva sa despre expeditia din toamna, una pragmatica, bine calculata si increzatoare in propriile forte.
Ii uram mult succes la pegatiri si sugeram ca de la astfel de oameni ca Mihnea, putem invata micile secrete ale unei mentalitati solide, care depasesc cu mult barierele micii cutii cu care unii dintre noi suntem obisnuiti. Pentru a atinge un vis, un scop, un plan este intr-adevar nevoie de gene, dar mai ales este imperios necesar sa gasim pasii potriviti si directia potrivita, indiferent de viscolul amenintator de afara.
Un articol de Iulia Pardau
