În noaptea de sânziene se deschid cerurile…
“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…” (Mircea Eliade, „Noaptea de sânziene”)
În vacanțele de vară o zbugheam la bunici, iar printre amintiri văd și acum galbenul viu al florilor de sânziene, adunate în coronițe și aruncate pe acoperișul casei. Se mai ține obiceiul în satele Clujului? În satul bunicilor, nu l-am mai văzut, copiii de-atunci au devenit adulți și n-au adus obiceiul sânzienelor în marele oraș.
De miracolul nopții de sânziene am aflat mai târziu, din nou, în romanul scris de Mircea Eliade și, fiindu-mi sete de autentic, am căutat să aflu mai multe. Treptat, am descoperit cât de fascinante sunt folclorul și mitologia românească, cu toate tradițiile, obiceiurile, legendele, personajele la limita dintre real și fantastic, toate acele „Se zice că…”.
Și se zice că în noaptea de sânziene se deschid cerurile, iar lumea de dincolo se întrepătrunde cu lumea de-aici. Imediat după solstițiul de vară, noaptea de sânziene are loc în fiecare an în 23 spre 24 iunie.
Zâne, flori și drăgaice
Sărbătoarea sânzienelor îmbină frumos trei elemente: avem sânzienele ca zâne, iar dacă suntem atenți la construcția cuvântului „sân-ziene”, știm că sânzienele sunt zâne bune („sân-” e un regionalism echivalent adesea cu „sfânt”, vezi „Sânpetru”), apoi avem florile galbene care înfloresc în perioada aceasta, un fel de substitut vegetal ale zânelor amintite și, dacă ați fost prin sudul țării sau dacă sunteți de prin zonă, ați auzit poate de Drăgaica.
Sărbătoarea mai este știută în popor și ca Amuțitul cucului. Știați că putem auzi cucul cântând doar timp de 3 luni pe an, de la echinocțiul de primăvară (~ 21 martie) până la solstițiul de vară (~ 21 iunie) sau până de Sânziene, pe 24 iunie? Se mai zice că dacă amuțește cucul înainte de Sânziene, vara va fi una secetoasă…
Revenind la zâne, ele au fost imaginate în mitologia folclorică ca fiind niște fete foarte frumoase, ce trăiesc prin păduri, pe câmpii și sunt surprinse cel mai adesea jucând. Spre deosebire de faimoasele și infamele iele, sânzienele sunt bune și darnice, însă pot deveni și răzbunătoare.
“Odată, când eram mic, mă întorceam acasă într-un car cu fân (…). Adormisem și m-am trezit deodată, singur în carul cu fân – și deasupra mea erau numai stele. Erau numai stele. Și parcă totul se oprise pe loc. Parcă timpul nu mai curgea. Nu erau decât stele.” (Mircea Eliade, „Noaptea de sânziene”)
În noaptea de Sânziene se deschid cerurile…
În zilele noastre, Sânzienele sunt asociate sărbătorii creștine a Nașterii Sf. Ioan Botezătorul. Ele își trag însă originea dintr-un cult solar străvechi, rămânând de-a lungul veacurilor și în tradiția populară un moment de sărbătoare a muncilor agricole aflate în strânsă legătură cu soarele și începutul verii.
Mai demult, în unele zone din țară, în noaptea de sânziene se aprindeau focuri pe dealuri, iar oamenii își înconjurau casa și pământurile cu făclii aprinse.
Iar mitologia se ia la dans cu realitatea în această noapte. Sânzienele sau drăgaicele sunt personaje mitice nocturne și, se zice că, își aduc ajutorul în rodirea plantelor și copacilor și au influențe pozitive în viața animalelor, totodată. În această noapte, răsare floarea albă de ferigă. Aceasta ar aduce, se pare, noroc celui care o culege.
În noaptea de Sânziene, fetele își puneau florile de sânziene sub pernă, pentru a-și visa ursitul, în timp ce femeile deja căsătorite își „legau” cu sânziene mijlocul pentru a le feri de dureri la muncile pământului.
Dansul Drăgaicei și florile de sânziene
Cu flori de sânziene în păr, fetele jucau dansul Drăgaicei, pentru belșug și bunăstare în gospodării și pe ogoare. Se zice că și soarele juca odată cu drăgaicele, rămânând mai mult timp pe cer la amiază.
Apoi, un obicei de care generațiile noastre își mai aduc aminte, coronițele de sânziene se aruncau pe acoperișul caselor. Fetele tinere își aruncau sânzienele pe acoperiș pentru a afla când urmau să se mărite. Dacă florile rămâneau pe acoperiș, nunta ar fi avut loc chiar în acel an, iar dacă nu, de câte ori trebuia aruncată coronița până să rămână pe acoperiș, atâția ani mai aveau de așteptat. Câtă încredere în zâne și flori 🙂
Copil fiind, nu-mi aruncam sânzienele pe acoperiș pentru a-mi afla soarta, nici nu mi le puneam sub pernă pentru a-mi visa alesul. Era însă o bucurie să împletim coronițe în curtea bunicilor, să le facem cât mai frumoase și mai galbene, să ne luăm la întrecere în aruncatul sânzienelor pe acoperișul casei, acoperișul grajdurilor și dincolo de șură. Șindrilele erau, de Sânziene, acoperite de noroc și râsete.
