Cuprinși încă de emoție, publicăm azi povestea unei adevărate supraviețuitoare: Blanca Stadler
Oamenii de lângă noi ascund adesea povești de viață tulburătoare, emoționante, care impresionează deopotrivă prin forța și prin fragilitatea lor. Blanca Stadler este unul dintre acele suflete care nu doar că a supraviețuit „trenului morții”, ororilor de la Auschwitz și Kristianstad, frigului și foametei suportate pentru reîntoarcerea acasă, dar care a făcut-o cu eleganță, demnitate și cu dragoste pentru cei din jur.
La scurt timp după ce Dr. Stadler Ernestin, soțul dânsei, medic de renume și proprietar al Hotelului Transilvania, a trecut în neființă, Blanca Stadler i s-a alăturat acestuia, pe 10 august 2020. Suntem onorați să putem publica azi discursul pe care doamna Adriana Sava, fiica doamnei Blanca Stadler, l-a ținut cu ocazia comemorării și dezvelirii pietrei funerare la 30 de zile de la decesul acesteia. Discursul dânsei ne-a purtat prin timp și ne-a emoționat – căci experiențele mamei sale vorbesc pentru o întreagă generație și pentru o comunitate nedreptățită de Istorie.
„Într-o zi toridă de August, în data de 5, am venit împreună cu Andrei, cu un aranjament floral în alb-bleu-ciel, așa cum erau ochii lui tata, să îi aducem un omagiu celui care ar fi împlinit vârsta de 97 ani, dar care a trecut în neființă în 24 mai. Nu credeam că la 5 zile după ce l-am fi sărbătorit, în 10 august 2020 și 20 be AV, anul 5780, după calendarul ebraic, ne va părăsi și mama…
Mă temeam să nu se întâmple tragedia, să ne părăsească și ea într-un timp atât de scurt și să rămân orfană de ambii părinți, conștientă fiind de egoismul copilului care își adoră părinții.
Am luptat cu ei și lângă ei, ca să rămână lângă mine timp cât mai de îndelungat, în ciuda greutăților și bolilor care i-au măcinat în ultima perioadă, dar iată-mă azi, aici, unde îmi strig durerea și neputința, lângă pietrele funerare care i-au acoperit și i-au unit și după moarte…
Au fost împreună 70 de ani fericiți pe acest pământ și au rămas împreună, uniți și dincolo de viață, cu verighetele, simbol al legăturii veșnice, pe mâinile care s-au mângâiat, și m-au mângâiat, pentru veșnicie…Nu voi putea vorbi doar de mama, decât până la punctul de confluență cu tata, după care au urmat împreunați în aceeași albie, în ropotul învolburat al vieții, pană la vărsarea aproape simultană în neant…
Bianca, Blanca, Blanche, Blimele Berna Stein, s-a născut în 17 octombrie 1926, în comuna Bocicoiul Mare, atestată istoric în 1442, ca cel de-al patrulea copil și prima fată dintre cei 8 copii, 4 fete și 4 băieți ai familiei Solomon și Cecilia Stein.
Părinții, tatăl Solomon, se născuse în Borșa, și mama Cecilia Țipora, în Crăciunești, unde locuiau și bunicii. Zona Maramureș era leagănul evreimii din Galiția, ajunse și rămase în această zona unde s-a integrat, formând o comunitate de 40,000 de evrei, care reprezenta circa 40% din populația Maramureșului. Comunitatea evreiască era în general religioasă sau foarte religioasă, fiind leagănul Hasidism-ului.
Mama a copilărit în orașul Sighet, nominalizat în 1326, oraș înconjurat ca o Peninsulă de apele râurilor Tisa, Iza, și Ronișoara, și în proximitatea lanțului vulcanic al munților Gutâi, parte a Carpaților Orientali. Temperamentul mamei, era o combinație echilibrată dintre cursul liniștit al apelor montane și caracterul vulcanic al munților înconjurători, care ar fi putut erupe în orice clipă, ca ulterior să-și recapete liniștea în craterul fumegând. Părinții mamei aveau o băcănie și un mic restaurant, din care asigurau o viață îndestulată familiei numeroase, o viață fără lipsuri și fără excese, asemenea multor familii de evrei comercianți, printre care și familia lui Eli Vizel, laureat al premiului „Nobel pentru Pace”, care locuia în același oraș, era parte a aceleași comunități evreiești și care era mai mic decât mama doar cu 2 ani, având o soartă mai mult decât asemănătoare…
Era atașată mai mult de mamă, ca în familiile religioase, dar semănând fizic cu tata, cu statura dreaptă, înaltă, frumoasă, cu părul negru tăciune și ochii albaștrii-verzui ca reflexele apelor curgătoare înconjurătoare. Fiind fiica cea mai mare, era normal să fie și ajutorul necondiționat a mamei. Studiile gimnaziale le-a urmat în Sighet în limba maghiară, iar cele liceale le-a început în Ocna Slatina, situat la granița cu Ucraina, în limba romană.
La Ocna Slatina, școala era un conglomerat de etnii, din cele mai diverse, români, maghiari, ruteni și romi. Acasă, în familie, se vorbeau limbile maghiară, română, germană – bunica copilărise la Viena, idiș, ebraică. Era o poliglotă de acasă, cu un talent lingvistic de excepție, învățând ulterior franceza și engleza și aprofundând ebraica. Stăpânea toate limbile la nivel conversațional și elaborare scrisă. Viața pașnică și pastorală, pe care o ducea în sânul familiei, respectând tradiția, dar fără a fi habotnică, a fost tulburată de mișcările politice ale „gărzilor de fier”. Au fost victime ale atrocităților mișcării legionare, între anii 1939-1940, având chiar confruntări directe sau indirecte cu autoritățile, unul dintre frați sărind în apărarea confraților ultragiați…
Anul 1940, în urma dictatului de la Viena, înfiripa în sufletele familiei speranța de stăvilire a mișcării legionare. Speranța, însă, a fost de scurtă durată, dovedindu-se efemeră, pentru că anii 1941-1944, când Sighetul-Marmației a fost supus Ungariei Hortiste, au adus un val nou de antisemitism și de umiliri, în care vecinii, prieteni în trecut, și ajutați la cumpărări pe credite, au devenit brusc informatori, denunțători ai vânzărilor interzise, încercând sa maltrateze băcănii, ajungând să o oblige pe bunica să mănânce săpunul pe care îl vânduse și care nu se știe din ce motiv era interzis comercializării…
A urmat apoi perioada în care evreii, obligați să poarte steaua galbenă, erau supuși și interdicțiilor de a ieși din casă pe perioada serii și a nopții. Doi dintre frații mai mari, Josef și Eizic, au fost duși în armată și li s-a pierdut urma, fiind probabil împușcați la finele războiului, după ce au fost pe deplin exploatați. Apoi a urmat Ghetoizarea, din aprilie 1944, în care familia a fost deposedată de bunuri, scoasă din casă, în urma unui succint anunț de la „Primărie” primit cu o seară înainte, în care li s-a permis să-și strângă într-o bocceluță un minim necesar de existență în ghetou. Necesar pe deplin insuficient, drept care, mama, curajoasă, ieșea noaptea pe furiș și reușea să mai aducă completări necesare pentru trai, riscându-și viața. Produsele alimentare interceptate de autorități i-au adus represalii din partea soldaților Hortiști cu „pene”, care au pălmuit-o și pe ea, care a recunoscut vina, și pe mama dânsei care a negat.
Dar acesta era doar „începutul groazei”…
În ghetoul din Sighet se credea că vor fi duși la muncă în Germania, ceea ce nu-i speria, întrevăzând încă raza speranței de a se întoarce la locurile de baștină și de a-și continua traiul modest și pastoral, aducând slava a tot puternicului „Elokim”.
Mai târziu, însă, au înțeles, că munca este doar apanajul celor tineri, frumoși, puternici, perfecți, rezistenți și moartea este alternativa pentru toți cei bătrâni, tarați, bolnavi, suferinzi sau a celor pentru care legătura de familie (frate, soră, copil, soț) este mai puternică decât dorința de viață și nu permite să fie despărțiți. Cei puternici au înțeles mai târziu că dragostea de viață și de luptă trebuie să învingă până și norul de carne arsă al aparținătorilor iubiți…
În Sighetul anului 1944, din populația de 27,500 de locuitori, 10,144 de suflete erau evreii ghetoizați. Printre ei se numărau și mama și familia ei. Bunicii mamei fuseseră ghetoizați la Crăciunești și nu au supraviețuit…
În „trenul morții”. La Auschwitz
În 16 mai 1944, părinții, 4 surori și un frate mai mic, au fost urcați în „trenul morții”, cu alți 80 de evrei în vagon, cu 2 găleți de apă și 1 găleată pentru udori.
Unul din frații mai mari, Herman, a reușit să fugă în Ucraina și s-a regăsit cu mama după 20 de ani, după ce rușii l-au deportat în Transnistria, unde a fost schingiuit, pierzându-și memoria, revenită ulterior, și reîntâlnind-o pe mama la Ungheni.
„Trenul morții”… 3 zile și 2 nopți nesfârșite… atât a durat drumul spre Auschwitz în care viii și morții erau împreună în vagonul cu geamurile sigilate, unde nu era permisă deschiderea ușilor în popasuri, doar la stația finală – Auschwitz.
Mama nu voia sa-și amintească ororile războiului și nu voia sa povestească… Își reprimase amintirile, umilințele, suferința… Voia ca eu sa cresc fără să știu ultragii, sigură de sine, încrezătoare în oameni, în prezent și în viitor, cu dorința nestăvilită de a reuși, de a învăța, de a mă afirma, fără traumele trecutului și suferințele îndurate de părinți, care mi-ar fi încărcat sufletul de durere și mi-ar fi limitat orizonturile…
Ajunși la Auschwitz, conștientizând deja situația care părea ireală, separați – în 2 direcții care urmau să pecetluiască destinul de a „trăi” sau de a „muri”, la stânga – cei duși ulterior la camera de gazare, acolo găsindu-și sfârșitul părinții, o soră mai mică și un frate mai mic; iar la dreapta – cei cu șanse de selecție pentru muncă. Mama, frumoasă, perfectă, dezvoltată, la cei 16 ani, avea cele mai bune șanse de a fi selectată pentru muncă. Surorile mai mici, de vârste de 14 ani, Ecaterina (Katy) și 12 ani, Iolanda (Muni), au fost salvate de dânsa, printr-un eroism de nedescris, reușind să treacă de toate triajele lui „Mengele”, expunându-se fără de a lua în calcul riscurile și salvându-le de la camera de gazare, reușind să le aibă alături în detașamentele de muncă.
Despre Auschwitz, despre selecții, despre perfecțiunea de care trebuia să dai dovadă ca să rămâi în viață, despre ororile suportate, nu voia să își amintească. Trebuia să le uite pentru ca să poată să trăiască… Fără vise, fără coșmaruri, fără vizibile traume psihologice, refulând totul în neantul propriei conștiințe…
Despre lunile petrecute la Kristianstad, la fabrica de armament, sau de serviciile prestate de surorile ei ca domnișoară de companie (Muni) a doamnelor din elita germană, sau ajutor în bucătărie (Katy) nu povestea – se bucura că erau în viață datorită ei.
Nici de cele 5 săptămâni de fugă disperată prin munții Cehoslovaciei, după eliberarea din Bergen-Belsen, la 15 aprilie 1945, de către englezi, când cele 3 fetițe de 12, 14 și 16 ani se confruntau cu frigul, cu foametea, hrănindu-se cu cartofi și lapte pe care „cei cu suflet” le ofereau pe drum fetițelor care se luptaseră cu moartea, și voiau să rămână în viață… învingând și boli – mama cu tifos și TBC, surorile cu epistaxis de altitudine, și malnutriție…
Înapoi în țară…
Ajunse în România, au plecat la Sighet, să întâlnească eventualele rude rămase în viață, și să recupereze din bunurile avute, pentru existență… Soarta, însă, nu le-a adus nimic bun… Părinții, bunicii, de la care nu au putut să-și ia rămas bun, o soră și 3 frați, dispăruți pentru veșnicie… Casa părintească demolată, din care rămăsese doar pivnița, obiectele de valoare și bunurile dispărute… Orfane, bolnave, dar cu dorința atroce de a trăi.
Nimeni, și toți… erau vinovați. Dar ele erau Supraviețuitoare…
Au hotărât atunci să plece la Cluj, la centrele special amenajate pentru cei reveniți din deportare. Mama a trebuit să fie tratată de TBC, fiind înfiată de o familie de medici din Cluj. A trebuit să-și continue studiile liceale, și ea, și surorile mai mici. S-a angajat la Comitetul Național al Deportaților și apoi la ziarul ”Igazsag”. Trebuia să lucreze, ca să-și întrețină surorile mai mici, își asumase imensa responsabilitate de soră mai mare, „mamă și tată” pentru surorile orfane, pe care le-a călăuzit, întreținut pentru a-și putea finaliza studiile liceale și „Universitatea Tehnică”. Ele aveau întâietate…
Blanca a urmat cursuri de contabilitate, secretariat și a plecat apoi la Sfântul Gheorghe, angajându-se contabilă la bancă, în aerul benefic al munților, ca să-și trateze plămânii bolnavi.
Începutul unei povești de dragoste ce a durat peste 70 de ani
La Cluj, însă, l-a întâlnit pe Ernő (Stadler Ernestin), în anii 1948, înfiripându-se o frumoasă poveste de dragoste care avea să dureze peste 70 de ani. S-au căsătorit în 13 mai 1950, având ca martori pe fratele lui Ernő, Laicsi, un prieten medic, Laczi Mendelsohn și doi martori aleatorii, racolați de pe drum…
Căsătoria a avut loc fără fast, cu modestie, dar cu foarte multă dragoste. Ernő era student la medicină, care tocmai fusese deposedat de avere în urma naționalizării, a cunoscut-o bolnavă, urmând tratamente pentru TBC, dar o bolnavă frumoasă, pe care a iubit-o și a tratat-o o viață întreagă, cu pasiune și imensă dragoste…
Blanca l-a urmat pe Ernő, în repartiția la Adamclisi, în Dobrogea, acolo unde a fost repartizat ca represalii după terminarea facultății de medicină, pentru averea care atunci i-a adus doar necazuri. Sănătatea Biancăi era pusa în pericol de aerul uscat al Dobrogei….
De acolo s-au întors la Câmpia-Turzii, Clujul rămânând pentru ei închis, consecință a trecutului burghez a lui Ernő. Acolo au locuit între anii 1952 și 1989, perioadă în care Ernő era medic, la „Policlinica Industria Sârmei” și „șef de secție interne” la Spitalul Orășenesc, medic internist și cardiolog. Avea și „Policlinica Specială” și, mai presus de toate, o avea lângă el pe Blanca.
Mama era pentru tata tot ce și-ar fi putut dori – soție, secretară, contabilă, asistentă, prietenă, iubită, sprijin și echilibru…
Mama a fost întotdeauna fizic sensibilă, migrenoasă, cu o patologie complexă, hepatică, vasculară și cardiacă de a lungul vieții, cu colapsuri vagale și alte multe boli pe care tata știa să le trateze și să o vindece, tremurând de fiecare dată pentru viața ei…
Mama s-a integrat minunat în cercul de prieteni medici ai tatălui meu, cu care își înveseleau viața, cu petreceri, partide de remi, râsete și voie bună… Alături de el, a participat la competiții de tenis, divizia A, bucurându-se de spiritul de echipă, de prietenii trainice și de jocul performant de tenis.
„Mens sana in corpore sano” – era motto-ul existenței lor
Era lângă tata și ca „suporter” la meciurile amicale de fotbal dintre echipa de medici și laminoriști, pretext ingenios de confruntare intre „umaniști” și „realiști” și sursă inepuizabilă de socializare și distracție, bucurându-se deopotrivă și de meciurile din campionatele profesionale.
Mama nu avea ambiții personale profesionale…
Renunțase la contabilitate și se dedicase total soțului și familiei. Eu, însă, trebuia să întruchipez tot ceea ce dânsa nu făcuse profesional. Compensarea subconștientă a renunțărilor ei…
Contabilitatea, cât și caracterul ei solid, o făceau pe Blanca ordonată, pedantă, calculată și meticuloasă. Sentimentalul, veselul, visătorul, entuziastul, iubitorul de viață, Ernő, era veșnic echilibrat de Blanca.
În Țara Făgăduinței
În 1989, Ernő și Blanca Stadler au venit ca turiști în Israel, unde imigrasem cu 3 ani în urmă, și au rămas acolo cu 2 valize, începând o viață nouă. Cu multe greutăți de adaptare, tata a reușit să lucreze încă 3 ani, după care s-a pensionat. Surorile pe care mama le-a salvat le-au acordat mult sprijin, material și spiritual. Cu toate greutățile inerente unui început la o vârstă destul de înaintată, Blanca era fericită, că era în „Eretz Zion Israel”, în tinerețe făcând parte din mișcarea Zionistă, că era din nou cu familia lărgită, fiica, surorile, fratele și familiile lor în „Țara Făgăduinței”.
Traumele emigrării, zestrea ereditară, terenul fragil cardio-vascular al Biancăi au condus la un bypass complicat, în perioadele de început ale acestor operații în lume și în Israel, pe care doar cel mai bun chirurg de atunci din Orientul Apropiat, Dr. Iakirevici, a avut curajul să îl facă…
Era în 1995, operație care i-a salvat viața și i-a prelungit-o cu încă 25 de ani…
Când tata și cu mine eram tracasați de ideea de a o pierde, mama ne îmbărbăta spunându-ne să fim liniștiți că se va face bine…
Și s-a ținut de cuvânt…
Pe cât era de fragilă fizic, pe atât de puternică era psihic și moral. Nu se plângea, nu se demoraliza, nici când o disectomie nereușită i-a adus suferință și probleme motrice…
Repatriere. Din nou în Cluj-Napoca
În 2006, i-am repatriat, călăuzită de idea că statutul social oferit după retrocedarea hotelului va reuși să le redea noi orizonturi, motivație de viață, confort social și financiar de care erau mai privați în Israel. Au avut parte de 10 ani frumoși și fericiți, în căsuța pe care le-am pregătit-o în cartierul Bună-Ziua.
Erau tot timpul împreună, nedespărțiți, acasă, în mașină, la cumpărături. Erau un tot unitar, trăind împreună 70 de ani, într-o simbioză perfectă, fericiți, unul pentru celălalt, unul cu celălalt, iubindu-se, salvându-se, completându-se, distrându-se. Erau mulțumiți, indiferent de situația materială care oscila între foarte puțin și foarte mult…
Au dus o viață modestă și fericită…
O viață lungă, presărată cu multe obstacole, dar pe care au știut să le transforme în oportunități pentru o viață fericită…
Au avut parte de urcușuri și coborâșuri, în care singurul lucru care nu a suferit vreo schimbare a fost imensa dragoste pe care au nutrit-o unul față de celălalt și pe care au revărsat-o și înspre mine.
Ultimii 4 ani… au fost plini de probleme medicale
Tata, după un traumatism cranian, după care ne-am luptat să îl salvăm, a avut perioade dificile, multă asistență medicală, la care mama era martoră zi și noapte și care cu siguranță au pus amprentă grea asupra inimii ei bolnave și asupra multiplelor patologii pe care le avea.
În toți anii, chiar și în ultimii, diminețile începeau cu declarații de dragoste ale tatii. Primele cuvinte erau, „Te iubesc”, la care inevitabilul răspuns nu întârzia să vină: „și eu”.
Una dintre îngrijitoarele care era lângă ei în anii mai dificili spunea că există o afirmație care spune că D-zeu e acolo unde este dragoste. Și întreba: dacă nu acolo, lângă dânșii, unde este atâta revărsare de dragoste divină, atunci, unde?…
Când medicii veneau să îl trateze pe tata, el le dirija atenția asupra mamei pe care o adora, cerându-le să se ocupe de dânsa, care este bolnavă, el fiind doar observator pasiv al bolnavei iubite.
Mama nu se plângea, însă își interioriza suferința…
În urma cu un an, a căzut și dânsa, și după un traumatism cranian și suferința participării la suferințele tatii, complicații cardiace, au fulminat, cu decesul subit din ziua de 10 august.
Căsuța cu pomi și flori, așa cum și-a dorit… e singură și tristă… Îi așteaptă și acum….
În ultimele 6 luni, în care întreg mapamondul se afla sub incidenta nemaiîntâlnită a pericolului virusului devastator, Covid-19, au fost limitate tratamentele medicale, investigațiile, vizitele medicale și ale personalului auxiliar, așa încât nu s-a putut asigura tot ceea ce s-a asigurat în perioada precedentă. Ne confruntam inevitabil cu întrebarea de a-i expune la un contact potențial sau de a încerca soluții alternative.
Colateral, au fost și dânșii victime Covid-19. Poate fără această plagă a universului, ar fi avut șansa să atingă Centenarul. Rămân regretele și întrebările fără răspuns!…
Cei care au trăit unul pentru celălalt, au plecat aproape împreună, la o diferența de două luni și jumătate, pe drumul fără de întoarcere…
Oameni de excepție… părinți minunați… într-o căsătorie perfectă… lăsând în urma lor un gol imens și un neprețuit exemplu de urmat…
*********
Aș dori să îmi exprim gratitudinea celor care sunt aici pentru a-i aduce îndurerați un omagiu personal.
Mulțumesc și celor care, confruntându-se cu ultragiul constrângerii de a rămâne peste mări și peste țări, în Israel, America, Ungaria și Germania, ca urmare a implicațiilor incredibilei și devastatoarei „pandemii cu Covid-19”, familie și prieteni care sunt alături cu sufletul, cu gândul, cu regretul de a nu putea fi lângă „Doamna Bianca”, cea care interiorizată, inteligentă, echilibrată, își făcea simțită oriunde delicata prezență și stârnea admirația simpatia și dragostea.
Ihie Zihra Baruch! Tanuah be șalom al mișkava!
Fie-i memoria binecuvântata! Sa se odihnească în pace!”
