În lumea uriașilor adormiți și a cetăților medievale: povestea unui grup de turiști clujeni
Când mă gândesc că am aflat de locurile acestea abia în urmă cu un an… Îmi amintesc entuziasmul colegilor mei când au menționat numele satului. Am căutat pe internet și am devenit confuză: Râmeț, Rimetea, Râmetea – care dintre variante? Unde se află? Apoi, alături de toate fotografiile de aici apărea menționată fie o piatră, fie vreo cetate.
Există unele locuri care își pun amprenta asupra imaginației și a gândirii omului. Locuri care ne modelează percepția și credințele despre viață, despre oameni, care intră în istoria civilizațiilor și a dezvoltării unei culturi. La Rimetea, am pășit în basmele și povestirile lui Ispirescu, cele pe care le citeam și reciteam în copilărie.
Dimineață, ora 8, pornim. Suntem cam 40 de persoane și încep să mă întreb câți se vor încumeta să ia în primire uriașul de la Rimetea. Știu că te duce în eroare. Din unele puncte de vedere, pare de necucerit. Din altele, parcă-parcă te simți curajos și te gândești că-l dai gata imediat.
Ni se spune că Rimetea e locul unde soarele răsare de două ori – e momentul în care realitatea cu legile ei fizice începe să se estompeze și te lași (îți permiți) să crezi. Un loc unde ziua începe de două ori. Unde, dacă ai pierdut un răsărit, mai ai o șansă. Un al doilea început…
Am ajuns. Daniel, ghidul nostru de la Salvamont, ne așteaptă. Ne vom împărți în două grupuri: unii vom asalta uriașul adormit de lângă sat, alții vor explora satul și istoria acestuia. Piatra Secuiului, acest masiv calcaros care păzește imperturbabil satul și împrejurimile acestuia, stă neclintit în fața noastră. Ne aruncă un fel de provocare mută. ,,Mă puteți cuceri?”
Iar noi, fericiți, îl asaltăm cu priviri admirative și curioase. La bazele Pietrei, corturi – alți viteji care vor deschide sezonul de climbing și zboruri cu parapanta. Poate la al doilea răsărit, căci acum e liniște și toată lumea parcă doarme, în ton cu uriașul de piatră care ne așteaptă să-l cunoaștem.
Călătoria începe cu indicațiile pe care le primim de la Daniel. Câteva glume, întrebări, zâmbete pe furiș pe care ni le aruncăm unii altora. Uriașul de piatră mi-e familiar, l-am întâlnit anul trecut pentru prima dată… Atunci părea atât de inaccesibil și de semeț! Îl regăsesc ca pe-un vechi prieten acum, unul despre care știi că-i mereu acolo, pentru tine. Îi știu secretele și obstacolele pe care ni le pune în cale, îi știu trucurile, dar și recompensele.
Fără grabă, trebuie din când în când să te oprești din urcat, să te întorci și să privești. Pe măsură ce înaintezi, lumea ți se așterne tot mai mare la picioare. E o senzație greu de cuprins și exprimat în cuvinte, una care te învăluie într-un soi de euforie și plenitudine.
,,Mai avem mult? Am ajuns măcar la jumătate?”, întrebări puse mai în glumă, mai în serios. Zâmbesc în sinea mea și răspund că suntem chiar aproape de jumătatea traseului. Știu că e doar o iluzie, una dintre ,,capcanele” uriașului. Nu am parcurs nici sfert din traseu. Știu și că pe măsură ce urci, nu vei mai vrea să te oprești. Știu că ai de câteva ori senzația că aproape ai ajuns, doar ca să descoperi, după vreun bolovan, că de fapt mai este de urcat.
Și ajungi în cele din urmă… Traseul pe Piatra Secuiului, cucerirea uriașului adormit, e ca un drum inițiatic. Pornești tu și devii un tu mai liber, mai împlinit. Priveliștea de aici, de sus, e cea mai frumoasă recompensă pentru tot efortul depus. Drumul e o provocare nu pentru condiția ta fizică neapărat, cât pentru răbdarea și voința ta. Uriașul nu-i căpcăunul din poveste, cu care trebuie să te lupți, ci e prietenul care te învață să îți depășești limitele, să iei viața pas cu pas (și încă un pas!), să ieși din zona ta de confort. Pentru că, făcând asta, priveliștea îți va tăia răsuflarea, gândurile se vor armoniza, orice zbucium interior se va împrăștia în zare.
Cerul e întunecat, apoi câteva raze de soare se încăpățânează să lumineze satul și, în scurt timp, pete de culoare înveselesc atmosfera. Parapantiștii s-au trezit și și-au întins aripile!
Savurăm timpul petrecut la înălțime, unii în tăcere, adânciți în moment, alții zâmbind și împărtășind bucurii cu cei din jur. Urmează coborârea – care, știm, e mai dificilă decât urcușul, de multe ori.
Înainte de a porni din nou la drum, în căutare de cetăți medievale, ne oprim să luăm un binemeritat prânz la pensiunea Dr. Demeter. În sat, agroturismul e în floare, întâlnim numeroase astfel de case ale localnicilor, transformate în adevărate pensiuni care asigură cazarea sau masa turiștilor care fac o oprire în Rimetea.
Pentru a ajunge la cetate, ne îndreptăm spre Colțești, satul vecin. Autocarul ne lasă în centrul satului și de aici pornim, la pas, spre Cetatea Trascăului (sau Cetatea Colțești, cum mai e cunoscută). Toponimele încep să se așeze în sufletele noastre și nu ne mai induc acea stare de confuzie în ceea ce le privește.*
O văzusem și de sus, de pe Piatra Secuiului, însă aflându-ne acum la poalele cetății, ne simțim din nou călători pe meleaguri vechi, o îmbinare de basm și istorie medievală plutește încă în aer.
E minunat aici. Donjonul pe cele trei niveluri. Cum se simțeau nobilii admirând priveliștea de sus? Cum se simțeau cei de aici, de la baza turnului, care supravegheau împrejurimile cetății? Stăteau uneori pe zidurile cetății să admire uriașul de piatră care străjuia locurile cine știe de când?…
Povestea noastră, a unui grup de turiști clujeni (și câțiva străini), a început într-o dimineață de mai, ne-a purtat prin Rimetea, o localitate deosebită, unde turismul se desfășoară în cel mai normal și plăcut mod cu putință. Atingând punctul culminant în momentul în care am cucerit Piatra Secuiului, povestea ne-a dus apoi, neobosiți, spre Cetatea Trascăului. Iar aici timpul a încetinit…
Ne-am încheiat povestea la Conacul Secuiesc din Colțești. Dar sfârșiturile ne lasă doar dornici de noi aventuri și noi descoperiri. Știm că avem un prieten în Rimetea, un uriaș care-i veșnic acolo, statornic în nemișcarea lui, știm că ne putem întoarce în timp, pe Cetatea Trascăului, atunci când ritmul vieții îl simțim prea alert, prea lipsit de sens și de direcție.
Ne-am întors pe tărâmurile urbane, în cetatea noastră. Însă povestea urma să își reia cursul a doua zi, căci Împărăția lui Zamolxe ascundea comori care ne atrăgeau ca un magnet.
Va urma
* Râmeț este un loc diferit de Rimetea, tot în Alba, mai spre sud (Cluj – Turda – Aiud – Teiuș – și apoi la dreapta spre Mănăstirea Râmețului și Cheile Râmețului)
Redactor: Iulia Marc
Fotograf: Paul Lucian Szasz
