Impresii de călătorie din Horlacea, comuna Sâncraiu, județul Cluj
Redactor: Petra Denisa Tcacenco
Fotograf: Huszar Bogdan
Articol inclus in proiectul Clujul Văzut Altfel. Pentru mai multe detalii despre comuna Sâncraiu, click aici. Multumim voluntarilor Petra Denisa Tcacenco, Căpuș Ciprian și Huszar Bogdan pentru culegerea informatiilor, fotografii si text.
Horlacea (în maghiară Jákótelke) este un sat ce face parte din comuna Sâncraiu, situat în județul Cluj, România. Despre denumirea maghiară localnicii știu că provine de la numele unui boier, Jacob, care s-a stabilit pe aceste meleaguri mai demult și, de aici, satul s-a numit „moșia lui Iacob”.
Astăzi, populația rămasă numără un total de 160 de oameni, cam 55 de case, ne spune o familie care s-a oprit la poartă să ne povestească despre satul lor, într-o zi de duminică. Așadar, românii, într-un procent de 10% , aparțin de parohia Domoșu, unde preotul merge o dată pe lună. În rest, majoritatea sunt cetățeni de etnie maghiară. Cel mai în vârstă locuitor are 91 de ani, iar cei mai mici sunt trei băieți născuți de curând.
Drumul șerpuitor din sat te conduce spre biserica vopsită în alb, aflată într-o curte umbrită de meri și înmiresmată de parfumul trandafirilor. Locașul a fost construit în 1806. Trecut printr-un incendiu în 1900, a fost ulterior salvat și renovat. Lângă biserică, se află Căminul Cultural, restaurat și el. A existat cândva și o școală în sat, însă azi copiii învață la Huedin sau la Sâncraiu, unde merg cu autobuzul școlar. Acolo se află și medicul pentru cei care au probleme de sănătate. Poștașul însă nu îi ocolește niciodată, vine întotdeauna la timp cu pensia și facturile. Majoritatea tinerilor de aici sunt plecați la studii, în Cluj-Napoca.
Satul pe care îl străbatem la pas este unul foarte îngrijit, cu flori ridicate pe stâlpi, cu case care vorbesc de la sine despre niște oameni gospodari, cărora le place curățenia și rânduiala. Însă, pe lângă cele cu țigle noi, flori galbene la poartă și viță de vie în curte, mai vedem și câte o casă părăsită, veche, cu acoperișul înnegrit, cu tencuiala căzută, semn al trecerii timpului și îmbătrânirii satului.
Însă, mai încolo, ni se arată un semn de viață: o bicicletă albastră de damă este parcată la intrarea într-o curte. Apoi, un mic detaliu ne surprinde atenția: o poartă de lemn cu o cheie uitată în exterior sau, poate, lăsată dinadins pentru a ne pofti înăuntru? Ne oprim pentru un moment, o luăm ca amintire într-o poză, apoi ne continuăm drumul.
Biserica din sat arată deja ora 12 fără un sfert. Lumea este încă la slujbă, prin ochiul de oblon deschis se aude glasul preotului reformat. După slujbă, fetele și femeile, îmbrăcate de sărbătoare ies în curtea din față a bisericii, iar bărbații se adună în cealaltă parte, alături de preot. După ce își iau rămas-bun de la preot, coboară domol treptele bisericii, femeile mai în vârstă cu rochii înflorate, ce se asortează cu năfrămile, cămăși albe și veste croșetate. Fetele și băieții sunt îmbrăcați modern, elegant, de duminică.
În zilele lucrătoare, sătenii care au rămas acasă, se ocupă de cultivarea cerealelor, au prin grădini cartofi, porumb, cresc și animale (vaci, porci, oi). Ceilalți sunt plecați în străinătate, cei mai mulți dintre ei în Olanda. Meșterii și meseriile de mai demult pentru care era cunoscut satul au dispărut treptat, nu se mai practică, așa că paiele cresc, dar nimeni nu mai face pălării din ele.
Rămân doar legendele și poveștile care păstrează încă misterul întrebărilor fără răspuns: ce se află în tunelul de sub „Dâmbul turcilor”? Ce au luat cu ei și au îngropat oamenii acolo, în vremurile când tunelurile însemnau scăparea din calea năvălitorilor, alcătuind adevărate rețele subterane de legătură între biserici?
