Impresii de călătorie din Bucea, comuna Negreni, județul Cluj
Redactor: Andreea Vatamanu
Fotograf: Alina Surdu
Articol inclus in proiectul Clujul Văzut Altfel. Pentru mai multe detalii despre comuna Negreni, click aici. Multumim voluntarilor Adina Dana Gânscă, Cristina Trifan, Andreea Vatamanu, Surdu Alina și Marian Tripon pentru culegerea informatiilor, fotografii si text.
Plecând de la Cluj, am trecut de Negreni, urmând să ajungem în satul Bucea. Acolo am fost primite cu căldură de către gazda noastră, Nicu Sărăcuț, într-un loc de poveste pe malul râului Crișul Repede la cabana sa. După ce ne-am acomodat, am stat și discutat împreună cu preotul Mircea Dejeu, domnul Nicu și domnul Marian Tripon, voluntar și el în cadrul proiectului și ghidul nostru în acest weekend. Aceștia ne-au povestit despre secretele zonei. Preotul Mircea Dejeu ne-a prezentat portul popular, stema și steagul satului, apoi ne-a recitat imnul compus de Cornel Udrea, pe muzica lui Pop Ionică. Satul Bucea este printre puținele sate ce dețin stema, steag și imn propriu.
Preotul Mircea Dejeu – Președinte a filialei Crucea Roșie Cluj, colaborator al Bazei Naționale de pregătire a voluntarilor pentru intervenție în situații de urgență – proiect în localitatea Valea Ierii, a mobilizat întregul sat pentru donarea de sânge. Acesta este considerat ca un tată al satului, fiind apreciat și iubit de toți sătenii.
Localitatea Bucea este aşezată în partea de vest a judeţului Cluj, aparţine comunei Negreni, pe dreapta râului Crişul Repede, situată aproximativ la jumătatea distanţei dintre oraşele Cluj-Napoca şi Oradea, la zona de contact a Munţilor Vlădeasa cu Munţii Plopiş şi Meseş. E formată din următoarele cătune: Culmea, Osoi, Gorhan, Valea Făgădăului. Este caracterizată printr-un relief de deal și luncă. Prin poziţia geografică a localității, aceasta se află la interferenţa a trei judeţe : Cluj, Bihor şi Sălaj.
Legenda numelui satului Bucea
Din povești am aflat că unui grof maghiar i s-ar fi stricat bucceaua de la roata trăsurii cu care mergea în drum spre Viena, aici în sat. A găsit o căsuţă şi a întrebat dacă nu este vreun meşter care să-i repare roata. A dat de oameni primitori, dispuși să îl ajute. Meşterul a fost găsit şi i-a reparat bucceaua de la roata trăsurii. Pentru că groful dorea să se revanşeze faţă de oamenii din aceste locuri, i-a întrebat cum se numeşte locul unde a fost găzduit. Oamenii i-au spus că acest loc nu are niciun nume. Atunci groful maghiar l-a denumit „Bucea” ca amintire a locului unde a fost ajutat să-şi repare bucceaua de la roată.
Acum sute de ani: Din povestirile localnicilor, acum sute de ani pe locul unde este astăzi satul Bucea, dealurile erau acoperite de păduri, iar unde este lunca actuală, curgea apa Crişului Repede, care de cele mai multe ori se revărsa pe sub dealurile Poniţa şi Tarniţa până sub Cherpenet şi Osoi. Fiindcă apele erau mari, se foloseau plutele pentru a ajunge la Oradea. Nu exista linie de cale ferată, iar drumul era foarte greu accesibil.
În 1870 a fost inaugurată calea ferată Cluj – Oradea. Circulă trenul prin această localitate și acum, având cea mai apropiată stație la Piatra Craiului.
Atestarea documentară a localității Bucea apare la 2 septembrie 1778, când este menționat pentru prim dată într-un document satul Bucea (Bucsa – pe atunci).
La ora actuală, în satul Bucea locuiesc aproximativ 200 de familii, predominanța etniei este română, 3 familii sunt de rromi; majoritatea locuitorilor sunt ortodocși.
Ocupațiile și meșteșugurile de bază ale sătenilor sunt prelucrarea lemnului (la Bucea în 1880 s-a înființat fabrica de mobilier, piesele acesteia ajungând în toate colțurile lumii), agricultura, creșterea animalelor (pentru hrana oamenilor, munca în gospodărie şi comercializare; boii, caii şi vacile erau folosiţi la lucrul pământului, la munca în pădure sau ca mijloc de transport; animalele crescute în gospodărie asigurau şi materia primă pentru îmbrăcăminte (lână, blană, piele), dar şi hrana cea mai importantă: carnea, laptele şi produsele lactate).
Un meșteșug de-al locului l-am aflat de la domnul Valer Popuțe, poreclit ”Popa” în vârstă de 69 de ani – confecționar de viori. Acesta lucrează manual viori clasice, cu 2 trompete, pe care le sculptează în lemn cu diferite unelte de tăiat. Se mândrește cu o vioară clasică, de 100 de ani, funcțională. În tinerețe a avut formație muzicală și a lucrat în comerț, deși pe vremuri își dorea să fie preot. Un alt fapt care dovedește meticulozitatea acestuia este construcția unei machete a Bisericii noi din satul Bucea. Ne-a încântat auzul cu 2 melodii din zona Bihorului.
După Marea Unire s-a construit în centrul satului prima clădire a şcolii, cu numele generalului Traian Moşoiu. Primul învăţător localnic a fost preotul Ilie Ilea, care preda simultan la cele şapte clase. În 1968, învăţământul de şapte clase devine învăţământ de opt clase, iar din anul 2011 rămâne doar învăţământul primar; în prezent sunt 20 de elevi, îndrumați de doi învăţători. Iar la grădiniță sunt înscriși 13 copii în grija doamnei educatoare Pogăcian Lăcrămioara Teodora.
În anul 2003, la Bucea a fost inaugurată noua Casă de Cultură, având o capacitate de aproximativ 500 de locuri, o bibliotecă, cabinet medical, farmacie şi cameră de oaspeţi. Din 2010 Casa de cultură poartă numele de ,,Pr. MIRCEA DEJEU”, fondator al acesteia. În acest loc se organizează manifestări culturale demne de orice aşezare urbană: concerte de colinde sau folclorice. În decurs de 3 ani, din 2011, a avut loc la Bucea Festivalul Naţional de Epigrame, cu invitaţi de seamă din ţară şi din străinătate.
În anul 2011 a luat fiinţă ansamblul de dansuri populare ,,Codruleţul”, al Casei de cultură. Au fost organizate întâlniri ale revistelor „Tribuna” şi „Glasul” – care apar la Huedin.
În 2 iulie 2000, din nou prin grija părintelui Mircea Dejeu, a fost dezvelit un monument măreţ, Vulturul Brâncovenesc turnat în bronz, închinat eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale şi în închisorile comuniste. Pe plăcile de bronz fixate pe monument sunt înscrise numele celor care ş-au dat viaţa pentru ţară, iar pe faţadă stă inscripţia NIHIL SINE DEO ( NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Pentru următorii ani, se pregătește un muzeu al satului.
Este prima localitate în care s-au instalat coșurile stradale șii dintre puținele sate care au o stemă și imn propriu.
Bisericile satului sunt considerate puncte de atracție pentru turiștii veniți aici.
Biserica de lemn cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului”, capodoperă a arhitecturii lemnului din Transilvania, este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj. Biserica este aşezată pe dealul Gorhan, pentru a putea alarma pe săteni în caz de primejdii și pentru a fi ferită de inundaţii. Anul ridicării acesteia, încrustat în dreapta ușii, este 1791, fiind renovată în 1988. Pictura originală a fost refăcută în anul 1880 de către Dionisie Iuga şi se păstrează şi astăzi.
Biserica Nouă cu hramul ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, este o construcție începută în 1954, lucrările fiind oprite din cauza perioadei tulburătoare și reîncepute în anul 1974, fiind finalizate în 1982, pictată de Petru Botezatu și sființită de Episcopul Teofil.
În anul 1880 se creează Parohia Bucea.
Mănăstirea ”Sf. Ioan Iacob Hozevitul” prima și singura mănăstire de călugări pe traseul Cluj – Oradea, își sărbătorește hramul în prima duminică a lunii august. Este așezată pe un deal, într-o oază de liniște, în mijlocul codrilor. Se spune că ruga în această mănăstire are puteri tămăduitoare (vindecarea unui copil de metastază osoasă, vindecarea unei doamne în scaun cu rotile).
În construcție se află acum o clinică de tratamente naturiste și un centru de primire a pelerinilor.
Se organizează tabere pentru femei și copii singuri în cele 100 de locuri de cazare.
Un vers al imnului zice clar : ”La Bucea fiecare casă spune / Un sat venit din rugăciuni”.
Datini, tradiții, obiceiuri de sărbători în satul Bucea
Cu siguranță, printre cele mai dragi și mai așteptate obiceiuri din zonă, se află Sărbătoarea și obiceiul din Ajunul Nașterii Domnului, moment când feciorii din sat umblă la colindat și duc vestea cea bună prin tot satul.
Anul Nou este întâmpinat cu focuri aprinse pe dealurile înalte, în sunetul clopotelor de la biserică, al zurgălăilor şi, bineînţeles, cu masa încărcată de bunătăţi. În ajunul Anului Nou se umblă cu „capra”. Pregătirile încep după Crăciun,când copiii se organizează în cete de câte trei: unul este capra, iar doi sunt stăpânii. Ei învaţă colindele şi poeziile pe care trebuie să le spună în fiecare casă, iar capra, jocul caprei. În seara de Anul Nou ei încep să colinde pe la case cântecele specifice.
De Bobotează se credea că dacă de dimineaţa pomii sunt încărcaţi cu promoroacă şi nu curg streşinile caselor până la amiază, anul va fi unul îmbelşugat şi rodnic. Se spunea că apa sfinţită în această zi are puteri miraculoase şi nu se strică niciodată. Deosebit este obiceiul umblării copiilor cu Ţuraleisa, practicat în Ajunul Bobotezei de către copii cu vârste între 6 şi 12 ani, organizaț în grupuri de trei sau patru şi începeau pregătirile imediat după Anul Nou. Fiecare avea o traistă şi o talangă şi se îmbrăcau cu un cojoc întors pe dos. Când începeau colindatul, mergeau pe la case şi strigau în grup: ,,Lăsaţi cu Ţuraleisa?”. După ce erau primiţi, copiii înconjurau casa şi pomii din gospodărie, făceau urări de belşug, de sănătate şi sunau din clopote. În casă înconjurau masa de 12 ori pentru ca în toate lunile anului, casa să fie îmbelşugată. În schimbul urărilor, primeau poame uscate, adică mere, pere şi prune uscate în cuptor.
Paştele este considerat cea mai mare sărbătoare a creştinilor. În timpul Postului Mare, creştinii merg la biserică pentru cuminecare (împărtăşanie). Conform tradiției, cu 1-2 săptămâni înainte de Sfintele Paşti, copiii de la grădiniţă şi de la şcoală, însoţiţi de dascăli şi de părinţi merg la biserică pentru a se spovedi şi împărtăşi. Toate acestea sunt făcute pentru a intra în Săptămâna Mare cu sufletele curate.
Portul popular: o caracteristică specifică pentru acestă zonă este sobrietatea dată de contrastul bine echilibrat dintre alb şi negru. Costumul femeiesc: caracteristică era pieptănătura cu cărare pe mijloc şi părul prins în două cozi cu primă la capete. După căsătorie, părul se prindea în conci la spate. Vara, fetele umblau cu capul descoperit, iar nevestele purtau batic negru cu flori galbene şi margine roşie. Femeile mai în vârstă aveau de cele mai multe ori baticuri negre. Baticul numit şi chişchineu era diferit, în funcţie de ocazia cu care era purtat. Piesele de port erau: spăcelul (cămaşa), poalele, zadia, cojoc sau pieptar; încălţămintea femeilor era formată din opinci negre cu obiele de lână, iar în zilele de sărbătoare se poartă pantofi cu şiret, ghete sau cizme de culoare neagră. Costumul bărbătesc: Chimeşea (cămaşa), la brâu, peste chimeşe aveau o curea lată, numită chisău, unde-şi ţineau de obicei, dohanul (tutun) şi brişca (cuţit mic), gaci, suman din lână. Iarna se purta un palton numit căbat, lung până la şold; încălţămintea bărbătească era formată din opinci, cizme negre, sau bocanci.
Costumul popular se păstrează în ficare casă de la bunici şi străbunici, fiind scos la lumină la diverse ocazii: serbări şcolare, evenimente religioase, spectacole sau sărbători de iarnă.
Dacă doriți să vă cazați, în sat există Pensiunea Mirabilandia (9 camere, 22 de locuri disponibile, restaurant cu capacitate de 50-60 de persoane, piscină și minisală de conferință), cabana lui Nicu Sărăcuț – Cabana Florilor și Mănăstirea ”Sf. Ioan Iacob Hozevitul”.
Această experiență nu ar fi fost posibilă fără ajutorul preotului Mircea Dejeu, care ne-a fost mai mult decât un ghid în călătoria noastră. Ținem să mulțumim doamnei profesoare Lăcrămioara Teodora Pogacian, de la care am aflat foarte multe lucruri despre acest loc de poveste și domnului Nicu Sărăcuț, care ne-a fost o gazdă minunată!
