Impresii de călătorie din Brăișoru, comuna Sâncraiu, județul Cluj.
Redactor: Petra Denisa Tcacenco
Fotografi: Huszar Bogdan, Ciprian Căpuș
Articol inclus in proiectul Clujul Văzut Altfel. Pentru mai multe detalii despre comuna Sâncraiu, click aici. Multumim voluntarilor Petra Denisa Tcacenco, Căpuș Ciprian și Huszar Bogdan pentru culegerea informatiilor, fotografii si text.
Brăișoru (în maghiară Malomszeg) este un sat mic ce face parte din comuna Sâncraiu, situat în județul Cluj, România. Localitatea a fost atestată documentar în anul 1519.
În trecut a fost cunoscută sub denumirea de „Molosâg”, care se traduce prin „scaun de moară” sau „cui de moară” deoarece aici se aflau trei mori de apă alimentate de niște pâraie. De obicei acestea erau folosite la măcinarea bucatelelor pentru animale. Denumirea actuală a satului provine de la numele unui deal, denumit „Brad”, pe care sătenii l-au ales pentru a-și boteza localitatea, schimbându-i însă forma, printr-un diminutiv și, astfel, s-a numit Brăișoru.
Alte forme de relief din zonă, dealurile sunt cunoscute sub numele de „Tilegaie”, (care amintește de teleagă, o anexă la plug, teleguță), „Râtu Cailor”, „Șes”, „Țârfă” – adică nisip fin. Satul este străbătut de Valea Călata care are doi afluenți, Turea și Vâlceaua, denumiri populare.
Astăzi, majoritatea caselor de aici își așteaptă stăpânii, deoarece sătenii care au mai rămas, cei mai mulți, au ajuns la vârste înaintate. De la ultimul recensământ populația aproape s-a înjumătățit, numărând astăzi vreo 60 de suflete. Industrie nu este în sat, oamenii se ocupă de creșterea animalelor, au în gospodărie vaci, viței, porci, găini sau capre. Însă, în zonă, pe drumul care face legătura cu E60 spre Brăișoru un vechi C.A.P din timpul comunismului, mai exact o magazie de cereale, a devenit atelier de tâmplărie. Mai încolo, un grajd s-a transformat într-un un alt atelier de prelucrare a lemnului, unde lucrează aproximativ 10 angajați.
„Brăișoru-i lapte dulce,/ Cine-l bea nu se mai duce”, este o zicală pe care și-o amintește un bătrân care se odihnește la poartă. Lângă el, sprijinită într-un toiag stă pe băncuța de lemn partenera lui de o viață. Ne povestesc despre vremea când erau tineri, despre satul lor mic, dar bogat, cu pășuni, oameni muncitori, care creșteau bivoli și mergeau vara la fân.
În zilele de sărbătoare se aduna acasă toată familia, iar masa era plină de „umplături”, „curechi”, „fripturi”, „gomboți” și alte bunătăți. Deși amintirile tinereții sunt fericite, nu tot timpul era așa, câteodată, ne mărturisește bătrânul, circula vorba aceea „Tăte să hie bune, numa’ chita să-mi ajungă”.
