Satul Huta
La nu mai mult de 90 de kilometri de Cluj-Napoca se află satul Huta, aparținând de comuna Chiuiești. Satul are două drumuri de acces: unul din Strâmbu, pe care dacă nu ești suficient de atent îl ratezi, iar celălalt din Negrilești, care e mai ușor accesibil.
Articol inclus în proiectul Clujul Văzut Altfel. Mulțumim voluntarilor noștri Amalia Isepciuc (redactor) și Varga Sandor Sorin (foto) pentru culegerea informațiilor, realizarea fotografiilor și redactarea textelor.
Drumul spre Huta…
Drumul dinspre Strâmbu către sat e anevoios dacă plănuiești să îl parcurgi cu mașina, dar minunat dacă îl iei la pas. Printre tril de păsări și cântece de greiere, ochii ți se destind cu peisaje minunate: pârâuri cristaline ce separă dealuri împădurite, presărate ici colo – turme de oi sau de capre.
Am pornit din Strâmbu la pas, alături de colegul meu, undeva în jurul orei 10:30, neștiind că avem aproximativ 7 kilometri înainte. După 20 de minute de mers pe jos și admirat priveliștea, Mihai, îndrumătorul de la Centrul de Informare Turistică din Chiuiești, ne-a oferit un drum cu mașina până în sat.
Drumul acoperit de pietre și balastru a reprezentat o adevărată provocare pentru mașina în care eram, iar pantele foarte abrupte ne-au făcut să credem că s-ar putea să continuăm drumul pe jos. Însă nu a fost așa. Mașina a biruit drumul cu adevărat provocator și ne-a adus la destinație în jurul orei 11:15.
Slujba de la Biserică
Ajunși în fața bisericii din Huta, am constatat cu stupoare că tot satul era la biserică, la ceea ce părea a fi o slujbă de parastas. De la cel mai mic la cel mai mare, cu toții erau îmbrăcați în haine de sărbătoare. Femeile, în special, purtau baticuri roșii sau negre, brodate cu flori multicolore.
În fața bisericii ne aștepta domnul Gavril Bâlc, consilier al satului. Acesta ne-a oferit informații despre sătucul în care numai 46 de familii viețuiesc. Așa am aflat că aceștia nu au gaz sau canalizare în sat, însă se folosesc de legile fizicii pentru a avea apă „curentă”, după metoda foarte populară de la munte: apa prin cădere.
Majoritatea oamenilor sunt agricultori sau crescători de animale iar, spre surprinderea noastră, numai 3 oameni din sătucul pitoresc sunt angajați cu carte de muncă. Restul, își fac traiul cum își făceau strămoșii noștri cândva: muncind pământul sau schimbând bunuri.
Țuică… pentru Cartea Recordurilor
Când am întrebat dacă aici se face țuică, domnul Gavril ne-a răspuns râzând:
„Apoi ne putem numi demni de cartea recordurilor! Fiecare familie produce cam 2.000 de litri de țuică, ori de mere, ori de prună.”
Am putut gusta acea țuică faimoasă abia după ce parastasul s-a terminat, iar noi am fost invitați la masă. Și de data aceasta și noi, și huțanii, am încăput într-o singură sală de mese, construită chiar de săteni. Toate tacâmurile și băuturile erau pe mese, numai mâncarea lipsea. De la bucătărie îl puteam auzi pe bucătar zorind fetele să pună mâncarea pe mese:
„– Hai, lasă vorbitul cu băieții și pune mâncarea pe masă!” – certă bucătarul o fetișcană care zâmbea către un flăcău.
Lelea Domnica
La masă am stat lângă lelea Domnica, una dintre cele mai în vârstă persoane din sat. După ce fiecare a prins curaj la vorbă, lelea Domnica a început să ne povestească de-ale satului până când prânzul gustos și copios s-a terminat.
„Satu’ nostru-i împrăștiat
De păduri înconjurat
Și cu văi, și cu vâlcele
Și-i greu de ajuns în ele.”
Copiii din satul Huta și costumele tradiționale
După terminarea parastasului, doamna educatoare și doamna învățătoare s-au oferit să ne arate costumele lor tradiționale, nu înainte de a ne explica cum funcționează școala la ei în sat. Cu numai 9 copii în clasele primare, doamna învățătoare este o adevărată eroină: ea predă la 4 clase diferite în același timp. La grădiniță însă, numai 3 copii sunt înscriși, numărul lor scăzând de la an la an.
„– Elevii merg la școala gimnazială în satul vecin, și cu toate că noi nu avem chiar toate condițiile unei școli decente, ei fac față de fiecare dată – cu note chiar mari.”
Izvorul de apă minerală din satul Huta
Domnul Gavril ne-a dus să vedem cu totul ceva deosebit după ce am terminat de vorbit cu cadrele didactice. În spatele grădinii unui om din sat se afla un izvor de apă minerală. Ce era așa special nu era faptul că izvorul bulbuca în permanență, ci gustul apei. Nemaiîntâlnit. Interesant. A ouă clocite. Ni s-a explicat că apa miroase așa din cauza concentrației mari de sulf din apă, dar nouă nu ne-a venit să credem că erau oameni care se foloseau de ea la băut, la gătit și la spălat.
Domnu’ Gavril s-a oferit să ne ducă cu mașina până în Strâmbu, iar la plecarea din sat, fiecare om ne-a spus măcar un „Ziua bună!”. Bineînțeles că ne-am oprit măcar o dată în vârful unui deal, de unde fratele mai mic și mai aventuros al Transfăgărășanului ne-a lăsat să-l pozăm în toată splendoarea lui.
Pentru a fi la curent cu ce se întâmplă în oraș, ne puteți urmări și pe pagina de Facebook » Cluj.com Ghid Local.
