Gânduri de toamnă – de Ionela Emilia Gocan
De câteva săptămâni, în Cluj a început unul dintre cele mai spectaculoase festivaluri ale anului. O explozie de culori, sunete, emoții, evenimente, sentimente, stări și diverse activități. Toată populația orașului este așteptată să participe și nimeni nu va avea cum să rămână neantrenat în vâltoarea acestui miracol. Spectacole în aer liber, unde ținuta e obligatorie: umbrelă și haine groase. Dar regina festivalului revine an de an cu aceeași forță cu care ne atrage în mrejele ei, lăsându-ne plini de senzații retrăite și făcându-ne să uităm tot ce-am trăit până la marea reîntâlnire cu ea… cu Toamna…
Am așteptat-o cu emoție. Știam că întâlnirea cu ea mă va bulversa destul de mult. Trebuia să fiu pregătită, așa că mi-am făcut provizii de zâmbete, de cer albastru senin, raze de soare și multe planuri de viitor…
Nu mi-am stabilit o zi anume pentru a o întâlni. Știam că mă va lua prin surprindere, ca de obicei. Dar mi-am propus să o rog să-mi arate Clujul prin ochii ei iar eu s-o las să-mi descopere locul secret din suflet în care n-a reușit încă să pătrundă…
Toamna te ajută să înțelegi inteligența norilor. În mijlocul lor se ascund toate regretele. Să ne mai mirăm că uneori cerul e atât de greu?…
Știu un loc unde poate sta ascunsă dragostea… un loc unde o poți găsi… sau un loc unde poți fugi când dragostea te doare prea tare… Tac… dar n-ai idee cât zgomot îmi fac gândurile… n-ai habar cât de tare îmi bate inima… nu simți cât de frumos îmi cântă în suflet iubirea…
Te-aștept la marginea dintre azi și mâine… Din depărtare, mirosul tău amețitor…
Dacă aș putea s-o descriu în câteva cuvinte, aș spune doar atât: Galben amestecat cu cer – Soare. Culori adunate-ntr-un cântec – Pasăre. Nori revărsați pe iarbă – Ploaia. Zi privită printre gene – Dimineața. Risipește gânduri… întretaie speranțe… liniștește nerăbdările… suflete acoperite… inimi deschise… umbrele colorate… idei în mișcare… dor… taine… revărsare… amurg… echinocțiu… păsări călătoare… toamnă.
Cu harta în mână îmi caut nordul… mă plimb pe străzi, gândindu-mă, curioasă, de nu ar trebui să-mi las pașii atrași de vocea unui lac pe malul căruia să-mi fac sufletul să îngenuncheze…
Toamnă dragă, te-ai cuibărit pas cu pas în sufletul meu… Mi-ai încălzit de multe ori inima… Să mă mai mir că uneori mi-e frig când nu-mi ești aproape?…
Dacă aș fi toamnă și mi-ar intra frunzele-n ochi, mi le-aș prinde cu un cântec de pasăre în zbor peste crengile grele de culoare…
Un amestec perfect de cald – sus – galben – rece – zâmbete- aer – cer – vise – albastru… Norii mei, flori albe pe cer… curcubeu la nord-vest. Dorul meu, un oraș fără hartă prin care rătăcesc regretele…
Azi, plimbându-mă pe străzile aglomerate ale Clujului, câte-o culoare printre gri-uri de oameni încruntați în propria fugă printre probleme, destinații de alții stabilite, niciun zâmbet. Deodată, tresărind, îi văd lumina și-ncep să râd, recunoscând zâmbetul meu, într-o vitrină reflectat.
Dimineața e albastră, puțin albă la tâmple… Îmbătrânește anul ? Uite-l cât pare de-nțelept, cu ridurile lui de pe fruntea înaltă până la cer… cu pălăria lui de nori în nuanțe de octombrie… cu pipa în colțul gurii, din care scoate ceață… cu lacrimile care îi apar uneori în colțul ochilor sub formă de ploi… Poate e doar nostalgic. Mi-e toamnă de tine…
Joc șah cu toamna și îmi dau seama din start că e mai bună, dar încerc să-mi gândesc strategia… mutăm pe rând câte-o castană sau o frunză și îi atac nebunul dor în timp ce-aștept ca ea să-mi facă mat tristețea.
Plouă mărunt în inima mea… câte un strop la fiecare bătaie, sau invers… Undeva, între Cer și Pământ, e inima mea.
Mi-e frig… mi-e dor… mi-e vis… mi-e nor… mi-ești tu… ți-s eu… mi-e noi… ți-e zbor… mi-e alb… mi-e cald… mi-ești vis… mi-ești fulg… te chem… te-alung… mai stai.
Anotimpurile ni-s ca sufletul… când sufletul ți-e plin de soare, toamna n-are cum să-ți pară tristă.
Text scris de Ionela Emilia Gocan
Fotograf: Ionela Emilia Gocan
Text înscris în concursul de articole/poezii „Clujul scrie” – octombrie 2016
