Cum mi-ai vândut Clujul – de Cătălina în cuvinte
M-ai păcălit că parcul are o mie de culori toamna, pe alei la vedere și mii de povești pe alei neștiute și că așa e tot Clujul și m-am îndoit. Ca mai apoi, mai târziu, pe o bancă, să ridic capul dintr-o carte și să nu știu să recit după nume toate nuanțele de roșu, galben și verde spălăcit, rămase nu doar în frunze, ci și în oameni, și nu doar în parc, ci peste tot. Și am știut să-ți dau dreptate, Clujul e un tablou de toamnă, dar nu pentru culori; ci pentru fiecare nuanță pe care o ia, în poveștile spuse de locuri, de ziduri, de zgomote și de trecători.
Mi-ai spus, când nu eram aici, că mă aștepți “acasă” și râdeam puțin de tine, că poți spune lucruri atât de profunde în cuvinte atât de simple, dar mai târziu, coborând dealul într-o dimineață, coborând sub nori, mi-ai spus “Uită-te pe geam”, prin curbe încă umede în ceață. Și am simțit că știu locul ăsta, că și el mă știe și mă așteaptă și am zâmbit. Așa am știut că asta înseamnă să simți că vii acasă.
Avea din start un plus orașul, te avea pe tine și accentul tău molipsitor care m-a fascinat la „Servus” și m-a cucerit la „binie”. Dar nu ai rămas doar tu pe lista cu Pro și Contra mutare aici, s-au adăugat treptat peste ani, lucruri mici, sau lucruri mari:
-liniștea de pe portocaliu la semafor, când eu știam deja de ani buni că el provoacă claxoane și grabă și flashuri, de parcă eram cotropoți de huni;
-viața la baterie mult mai mare când plec să găsesc o cafenea sau altceva, pentru că știu străzile, pot da examen din ele și să trec, măcar cu nota minimă, dar ajunge cât să nu deschid gps-ul și asta spune ceva;
-oamenii care te văd ca om și chiar la ore maxime, pe trotuar, te evită, nu se luptă cu tine pentru spațiu, pentru o supremație prost înțeleasă de a fi primul ajuns la capăt de stradă și de acolo mai departe, contra curentului, până când ajungi să te simți ca un jalon;
-toamna, când în alte locuri din țară e pustiu, deșert rămas după vară și scade numărul de check in-uri până nimic nu se mai simte, pe când la Cluj e invazie de poze în culori supraexpuse de realitate, nu de filtre.
Am vrut să cred că e așa cum zici, cum lauzi, cum descrii, că pot avea orașul ăsta, e destul de mic să-mi intre în buzunare. Și eu, egoistă și puțin flămândă de liniște și familiaritate, l-am vrut, mai ales toamna, în zilele alea când pot să îmi dau cu presupusul și să am dreptate, ghicind cine se plimbă de plăcere, cine nu se grăbește la lucru și cine întârzie la facultate.
M-ai asigurat că vei fi mereu aproape. Că și atunci când rătăcesc nu pot să mă pierd și chiar separați de tot orașul, plouată de toamnă, pe dreapta, cu telefonul în mână prin Mănăștur și cu pană, poți ajunge la mine mai repede decât ai ajuns în București la gară, pe bulevarde largi, cu semafoare sincronizate, dar cu mult stat de pomană.
Mi-ai vândut Clujul toamna, când și lumina e numai bună de spus povești, mi-ai arătat, de sus de pe Cetățuie, acoperișuri, culori, porți, Someșul umflat de ploile de-azi noapte, cumva mai blânde și mai puțin apăsătoare decât în griul București. Și acum sunt aici, e iar toamnă, o privesc pe geam de acasă, de la cafenea, din tramvai. Și mă bucur, că n-aș fi fost aici dacă orașul nu-ți dădea dreptate când tu mi-l vindeai.
