Cate feluri, atatea locuri.
1
Îi place să se plimbe prin oraș fără nici un scop anume. Se bucură că a “dezertat” din biroul ei în care e încuiată zilnic 8 ore în schimbul lefei amărâte care se duce în primele câteva zile după ce o primește. Bate trotuarele și-și poartă pașii pe zebrele dintre clădirile istorice din centru, printre toate culorile semafoarelor. În loc să admire vitrinele încărcate cu lucruri de care atârnă prețuri, Liana pândește printre ele înăuntrul magazinelor și analizează oamenii care se învârt printre rafturi. De multe ori, se trezește atingând vitrina cu nasul și-n jurul lui, cu-n cerc aburit. Înainte să-l șteargă cu mâneca gecii mâzgălește-n el o inimă și-i vine să zâmbească. Se oprește la coadă la covrigărie și sfârșește în Piața Unirii, pe o bancă, fărâmițând miezul covrigilor pentru porumbei. Cel mai mult îi place să stea în piața cu statuia lui Matei Corvin și să observe oamenii care trec până aproape atunci când ziua se-ntâlnește cu noaptea. Iar când vede că piața e luminată doar de becurile din vârful stâlpilor, Liana pornește încet spre casă…
2
E îmbrăcat ponosit, cu hainele pe care le mai primește de la cei care-și fac milă de el. Dar nici nu-și dorește mai mult. Așa, poate să treacă oricând prin marea de oameni grăbiți și nimeni să nu-l observe. Ș-asta-i place să facă cel mai des. Locul lui preferat: strada Memorandumului, un adevărat furnicar la orele de vârf. În rest, îl găsești circulând cu autobusul, ascuns, parcă, printre oamenii care se-ndreaptă care-ncotro. Pornește din capătul orașului și nu coboară până în celălalt capăt, atunci când mașina parchează la garaj. De multe ori, fiindcă șoferii îl cunosc deja, primește de la ei învoirea de a rămâne în autobus cât acesta stă în parcare, până la următoarea pornire. “Căline, eu te închid în autobus până plecăm iar, dar nu faci prostii”, îi spun “maeștrii covrigului”. Nu se supără și nici nu se simte singur nici măcar atunci când se vede numai el în ciudata casă-mobilă cu scaune spate-n spate. Nu-i singur nici în restul zilei, deși e doar el cu el. Își vorbește-n gând și-și și răspunde, la fel ca-ntr-o piesă de teatru. Oamenii care au treabă prin centru îl cunosc și-i mai dau câte-o hârtie verde, “câte-un Iorga”, cum îi place lui să zică. Noaptea, se retrage-nspre blocul la subsolul căruia a primit voie de la domnul Grigore, administratorul scării, să-și facă culcuș până-n primăvară. Dar în drumul lui îi place să treacă prin Piața Unirii, unde în primele zile de la începutul săptămânii, – a observat el – poate să o admire pe cea de care s-a-ndrăgostit pe loc dar știe că n-are sens să-i vorbească: o domnișoară ca Scufița Roșie pe care-o-ntâlnește întotdeauna dând mâncare la porumbei și stând la fel ca o statuie, dar cu ochii vii, pe aceeași bancă până se înserează.
3
De multe ori îi sună telefonul încontinuu încă de la prima oră: “Bună dimineața, domnule …”. Clienți, parteneri, colegi de breaslă, cine-i mai numără… Se aruncă sub dușul fierbinte cu gândul la prima întâlnire și la toate hârțoagele pe care trebuie să le prezinte. Și nici măcar nu știe unde-i va fi biroul azi. “Cred că tot la Toulouse ajung”, își spune . Braseria cu numele pictorului francez e locul care-i place cel mai mult din tot orașul. Când intră pe ușă îi pare că schimbă și lumea cu aer provincial în care se-nvârte zilnic. Aici, – își aduce aminte el – a semnat și cel mai mare contract al său și, oarecum, vrea să creadă că localul îi aduce noroc. Treaba pentru care pleacă de multe ori la prima oră îl ține în oraș până târziu când, cu servieta bălăngănind pe lângă corp, trece prin Piața Unirii printre porumbei adunați să mănânce miez de covrig din palma câte unei tinere. Tot aici, de multe ori, se-ntâlnește cu Călin, băiatul fără casă căruia, în glumă, îi dă câte-o palmă peste cozoroc și-un leu, doi să-și ia o pâine. “Mersi, domn’ director”, urlă homeless-ul în urma lui. Și, parcă, faptul că-și sfârșește ziua ajutând un sărac îl mulțumește și-l face să-și simtă inima mai mare-n piept.
Că-ți place să pândești prin vitrine ca și tânăra Liana, ori știi vreun Călin, cunoscut de tot orașul, de care ți-e milă și pe care-l ajuți constant, sau că pățești să-ți dai întâlniri cu afaceriști care-și au biroul prin toate localurile din centru, n-ai cum să n-ai un loc preferat, fie el un bar, o stradă sau o piață publică, pe unde treci și te petreci de câte ori îți amintești de el…
Articol scris de Mihai Hendea
Fotografie realizata de Marius Georgescu
