Are deja trei cărți publicate, iar a patra e pe drum. Bianca Tămaș este scriitoare, jurnalistă, lucrează în PR și publicitate, se implică în viața culturală a orașului și are propria ei misiune să transforme oamenii în cititori. De altfel, se înconjoară de oameni frumoși, față de care nu uită să-și manifeste aprecierea, și trăiește intens. În caz că ai avea rețineri să discuți cu ea (sau să-i iei un interviu), vei constata rapid, cum am făcut și eu, că acestea ar fi nejustificate. Bianca e ca o carte deschisă; vorbește despre scris și despre oameni cu drag și cu pasiune.
Cu doar câteva zile înainte de începerea Festivalului Internațional de Carte Transilvania – FICT 2021, pe lângă pregătirile pentru acest festival în care se implică deja de mulți ani, se ocupă de un moment important pentru parcursul ei ca scriitoare: lansarea cărții „Moartea joacă Poker”. Volumul va ajunge „călduț” de la editura Școala Ardeleană la evenimentul de lansare care va avea loc miercuri, 22 septembrie, ora 19:00, în Mănăștur (Leon Events, str. Taberei, nr. 3). Va fi o lansare de carte mai inedită, va fi cu povești, cu bunătăți și cozonaci făcuți de mame și bunici. Se oprește o clipă din vorbit și zâmbește ghiduș:
„Lansarea va avea loc într-o sală de nunți. M-am tot gândit… și se potrivește cumva; nu avem nuntă în roman, însă avem cam toate aspectele vieții și ale Morții. Mi-am zis că, neavând și o nuntă în roman, putem să facem evenimentul la o sală de nunți.”
Alături de Bianca, de Moarte și de Înger, vor mai juca poker: Radu Țuculescu, Alexandru Jurcan, Gabriel Bota, Vasile G. Dâncu și Ionel Rareș Tămaș. Viktor Hegedus și Mara Trefaș vor fi big blind, respectiv small blind. Iar lui Bogdan Bob Rădulescu îi revine rolul de dealer.
Vă las mai jos firimituri dintr-o discuție care mi-a picat tare bine. Bianca Tămaș are un fel de-a fi direct și onest, fără prea multă spoială inutilă a vorbelor, un fel duios și cald în același timp. Te lasă să o vezi și te apropie. Interviul de mai jos e un transcript al unei conversații cu un om pe care-ți vine ușor să-l îndrăgești. E lung pentru că nu mi-a venit să-l scurtez.
O poveste ce se țese de 10 ani
Am observat zilele trecute, pe rețelele de socializare, o fotografie cu Bogdan Bob Rădulescu și manuscrisul tău, în care apărea doar o parte a titlului. Mi-a stârnit imediat curiozitatea. De ce titlul acesta, la ce face referire și cum s-a clădit povestea romanului în mintea ta?
„Pe scurt, ideea ar fi că în roman Moartea joacă Poker la propriu. Am început să scriu acest roman în 2011, fiind la momentul respectiv prima mea lucrare așa mai mare. Între timp, am publicat însă alte trei cărți. Nu i-a fost momentul. A fost necesar, cred eu, să trec prin anumite experiențe și să mai evoluez puțin pentru a duce la bun sfârșit acest roman. Acțiunea are loc într-un mic oraș de provincie, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde nu se întâmplă aproape nimic, aproape niciodată. Până când se întâmplă. În universul romanului, pentru fiecare comunitate se alocă o Moarte și un Înger care să supravegheze comunitatea. Moartea are rolul de a scoate sufletul din trup și a-l înmâna Îngerului care îl duce mai departe… unde l-o fi ducând. Moartea și Îngerul, personajele mele, supraveghează așadar o comunitate mică, acest oraș de provincie. Cum nu mor oameni în fiecare zi, nefiind nici foarte mulți, Moartea și Îngerul se plictisesc îngrozitor. Așa că, pentru a trece timpul, cei doi joacă poker. Iar Moartea pierde de fiecare dată.”
Cum ți-a venit ideea de a introduce aceste două personaje, Moartea și Îngerul, într-un roman?
„Aveam deja scrise, cred, vreo 60 de pagini și abia apoi am decis să introduc aceste personaje în poveste. Le-am visat într-o noapte. Am visat că eram în apartament, în Cluj (în Florești, mai bine zis), și că am auzit zgomote din bucătărie. Am mers să văd ce se întâmplă. Un Înger și o Moarte stăteau la masă și jucau poker, povesteau și beau whisky. Mi-au tras și mie un scaun, mi-au zis să mă așez și au început să-mi spună tot felul de povestioare, să-mi arate că viața nu e doar în alb și negru, ci că are multe zone gri și multe zone colorate. Mi-au zis să nu mai iau viața așa în serios. Moartea este așa, foarte jucăușă și povestitoare, îi place să fumeze și să bea. Susține că dacă ar fi fost om, ar fi fost un gangster bun. Pentru că are o anume aroganță, mi-a zis că vrea să fie personaj principal, iar numele ei să apară pe carte, să apară în titlu. Moartea și Îngerul leagă acțiunea în romanul meu.”
Ai deja trei cărți publicate, „Când cerul era pe sfârșite” (Limes, 2011), „Bere și pantofi cu toc” (Eikon, 2014) și „Anuță dragă” (Școala Ardeleană, 2017). Ai început să scrii însă acest nou roman tot în 2011…
„Da, sunt 10 ani de atunci. 10 ani… Bine, nu am scris constant: am scris, l-am lăsat baltă, iar m-am apucat, iar l-am lăsat baltă. Spre finalul anului 2017, am început să scriu mai serios. Am făcut apoi o pauză de vreun an și ceva, din cauza anxietății. Aveam impresia că n-o să mai scriu niciodată ceva la fel de bun ca „Anuță dragă”. Nu vreau să spun că ar fi o carte foarte bună, însă a fost foarte bine primită de către public, de către critici; în plus, a fost și este în continuare o carte de suflet pentru mine. Mi-am tot zis că nu o să mai reușesc niciodată, că mi-am atins limita și nu pot să merg mai departe, că nu are sens să scriu dacă mă simt așa plafonată. În perioada aceea, am mai scris, sigur, proză scurtă și articole. La un moment dat, am luat cartea, am recitit-o și am fost uimită, adică «Am scris eu chestiile astea? Dar îmi plac, hai să continuăm!». Și am continuat.”
Scrisul în pandemie și arta de-a jongla în scris
Cum a fost relația ta cu scrisul în timpul pandemiei?
„Dacă ne referim strict la starea de urgență, eu, lucrând în presă, nu am avut timp să scriu nimic altceva în afară de articole. Jurnaliștii au fost suprasolicitați în perioada aceea, cu toate informațiile care veneau buluc peste noi și nici nu mai știam ce să facem. Au fost zile în care am stat și câte 12 ore pe zi pentru a pregăti și publica toate informațiile, veneau una după cealaltă.”
Tu ai trecut prin toate: ai scris pe blog despre firimituri cotidiene, ești jurnalistă și scriitoare. Ce au în comun și prin ce se diferențiază toate aceste activități, din perspectiva scrisului? Îți vine ușor să faci trecerea de la una la cealaltă? Cum jonglezi cu ele?
„Da, iar acum lucrez și în PR… Îmi amintesc că, prin anul I de facultate, am avut un curs cu un domn profesor care m-a întrebat dacă eu sunt «studenta care a scris o carte». Mi-a spus atunci că pentru a scrie cărți trebuie să fii subiectivă, pe când în presă trebuie să fii obiectivă. Trebuie să renunți ori la jurnalism, ori la scris cărți, căci nu merg mână în mână. Totuși, eu cred că merg mână în mână. Am nevoie de această subiectivitate, pe care nu pot să o aplic pe cât aș vrea în presă, dar am nevoie și de obiectivitate. Cumva se creează un echilibru. Tind să cred că activitatea mea în presă m-a ajutat foarte mult să mă dezvolt în ceea ce privește scrisul, pentru că am început să văd lucrurile altfel, să le observ, da, mai obiectiv, iar mai apoi să le transpun în scris. Și viceversa, să scriu mai melodios.”
Blocaje, ritualuri și procesul de creație
Cum se întâmplă procesul de creație la tine: ai în minte toată povestea, cu structură, detalii, personaje și apoi le pui pe foaie sau doar o idee pe care o lași apoi să se desfășoare?
„Nici nu știu. Cred că este diferit de la caz la caz. La Moartea joacă Poker, am pornit cumva de la o idee generală. Abia apoi, când am început să scriu, au venit și detaliile; până la urmă, povestea a curs, personajele au venit de la sine, au evoluat cum au vrut ele. Chiar ziceam la un moment dat că personajele pe care le-am plăcut cel mai puțin la început, știind ce urmau să facă, au ajuns să-mi fie cele mai dragi, pentru că au evoluat atât de frumos! Așadar, eu aveam ideea, o aveam în cap de foarte mult timp. Și am început să o pun pe hârtie. Greu, dar am pus-o.”
Aminteai de acea perioadă în care ai simțit că te-ai plafonat. Ce alte provocări ai întâmpinat scriind cartea?
„Pe lângă blocajul acela de un an și ceva… Am avut probleme cu timpul. Apoi, când voiam să scriu, era un haos la mine în minte, în mare parte din cauza acelei anxietăți de care îți ziceam. În cele din urmă, m-am decis că nu se mai poate, că vreau să termin romanul acesta, să-l văd gata. Că vreau să termin cartea. Am decis să merg într-o excursie, în care să mă regăsesc și să termin romanul. Am reușit să le fac pe ambele. Am fost plecată o săptămână, în Sighișoara, Brașov, Sibiu, Simeria și Petroșani. M-am urcat singură în mașină și m-am dus. A fost tare drăguț, am cunoscut o grămadă de oameni foarte faini, m-am plimbat, mi-am adunat gândurile și la finalul excursiei m-am simțit efectiv un alt om. Aveam nevoie de asta și chiar le recomand tuturor să meargă, măcar pentru câteva zile, singuri, undeva. Este o altfel de experiență.”
În viața de zi cu zi, ai o rutină sau anumite ritualuri când vine vorba de scris?
„Nu. Eu sunt un fel de haos foarte bine organizat. Sunt așa, în toate direcțiile, însă reușesc să mă adun și să duc treaba până la capăt. Știu că sunt persoane care au nevoie de liniște, care au nevoie de muzică pentru a scrie. Mie când îmi vine să scriu, atunci scriu. Mai scriu pe telefon, mai scriu prin notițe, în agendă; dacă am laptopul, poate îmi aprind o țigară, îmi pun un pahar de vin și scriu. Mă așez câteodată pe balcon să mă uit la stele și mai notez gânduri, idei. Deci efectiv în funcție de stare, căci nu am un ritual. Nu știu dacă e de bine sau de rău, dar așa am funcționat întotdeauna. Uite, o chestie drăguță: trei sferturi din cartea «Moartea joacă Poker» am scris-o de mână, în caiet. Și «Când cerul era pe sfârșite», de fapt, am scris-o tot de mână.”
Chiar voiam să te întreb dacă obișnuiești să scrii cu pixul, de mână. Am mai făcut și eu asta, iar când am transpus textele în format digital, simțeam constant nevoia de a interveni. Tu cum ai făcut trecerea?
„La fel am făcut și eu și a durat foarte mult până am trecut romanul în formatul final, tocmai pentru că scriam și mai completam sau mai ștergeam câte ceva. A fost destul de complicat, dar a fost o aventură atât de faină! Am avut momente în care mi-a venit să arunc laptopul pe geam, dar acum, când știu că e gata, că mai este doar puțin timp până voi ține cartea în mână sunt fericită, fiindcă totul face cumva parte din aventură, din povestea cărții.”
Încă nu ai nici tu cartea, așadar. Când va ajunge la tine? Ultimele două cărți le-ai publicat alături de editura Școala Ardeleană, de asemenea, nu?
„Va fi gata înainte de lansare, cu câteva zile înainte. Școala Ardeleană este o editură extraordinară, sunt oameni minunați acolo! Am colaborat cu ei de-a lungul anilor nu doar pentru cărți, ci și pentru diferite proiecte. Am toată încrederea în ei și odată ce le-am trimis cartea, nu mai am nici o grijă.”
„Hai că îți dau eu o carte.” | Piața de carte și cititul în România
Am reușit performanța de a ocupa ultimul loc în Europa în ceea ce privește piața de carte. Cum vezi tu situația, cum împaci realitatea aceasta cu statutul de scriitoare și cu entuziasmul tău pentru cultură și cărți?
„Eu sunt foarte tristă că lumea nu citește, că lumea nu este interesată de cărți și că nu vor oamenii să evadeze puțin din realitate, să vadă cât de frumos e. Unii spun că se uită la un film și e același lucru, însă nu e, niciodată nu va fi. Filmele sunt foarte faine, și eu mă uit, le mănânc pe pâine. Dar să ții o carte în mână, să o răsfoiești, să-i simți mirosul acela de nou, să începi să citești când e lumină afară, să te uiți la ceas și să vezi apoi că s-a făcut noapte, iar tu ai citit 200 de pagini și nu te-ai putut opri, sunt senzații pe care oricât le-ai descrie pentru alții, până nu le încearcă, nu își vor da seama niciodată ce pierd. Știu că sunt multe persoane care nu dau o șansă cărților, își spun că «mie nu o să-mi placă să citesc», «mie nu îmi place și nu o să-mi placă niciodată». Hai că îți dau eu o carte.
Am început să mă uit mai cu atenție la oameni, să-i văd, să mă gândesc ce cărți li s-ar potrivi și să le recomand o carte. E mica mea luptă, pe care o duc, să determin oamenii să citească, așa, unul câte unul. Și am reușit să fac asta cu foarte multe persoane de-a lungul vieții. Au fost oameni care mi-au citit cartea pentru că mă cunoșteau și voiau doar să vadă ce am scris. Iar după ce au citit, mi-au spus că le-a plăcut cartea și m-au rugat să le mai recomand și altele. Le-am recomandat și au devenit cititori. Dar s-a întâmplat și să știu că unor oameni nu le-ar fi plăcut ce-am scris eu; din start le-am recomandat o altă carte. Știu și că poate au citit-o doar «ca să nu mă mai bată Bianca la cap», dar apoi m-au întrebat: «Îmi mai recomanzi una? Hai că mai vreau una.» Și au început să citească. Îmi crește sufletul când mă gândesc, mai ales pentru că îi văd cum s-au schimbat în bine de când au început să citească.”
Despre vulnerabilitatea de-a scrie, oamenii care te încurajează, dar care te și critică
De-a lungul timpului, ai spus despre „Anuță dragă”, dar și despre celelalte cărți ale tale, că ai pus foarte mult din sufletul tău acolo, în scris, dacă nu chiar din tine. Cum gestionezi această vulnerabilitate în fața celor care te citesc, căci te expui ca scriitor? Cum faci față criticilor și așteptărilor oamenilor?
„Câteodată mă deranjează dacă vine cineva și îmi spune că «scrii nașpa» sau «nu înțeleg de ce ești lăudată, mie nu mi-a plăcut cartea». Însă, în cele din urmă, îmi dau seama că, orice aș face, nu pot să mulțumesc pe toată lumea. Nu am cum. Fiecare cu preferințele sale. Îmi spunea chiar astăzi domnul Radu Țuculescu despre un citat al unui scriitor celebru, ideea că atât timp cât ai un singur cititor, să continui să scrii. Cred că pe asta trebuie să mizăm până la urmă, pe cei cărora le place să te citească. Nu trebuie să fie cartea preferată a tuturor. Dar să fie măcar unul, doi, trei oameni care să te citească. Eu știu că cel puțin părinții mei vor fi mereu fanii mei, așa că e ok.”
Da! Tu vorbești foarte mult despre oamenii care te-au încurajat să scrii, dar și despre cei care te-au încurajat să scrii bine. Vorbești deschis despre momentele în care mentorii tăi te-au criticat, poate te-au certat sau au avut alte păreri decât ale tale.
„Dacă aș fi avut 1 leu pentru toate momentele în care m-a criticat domnul Radu Țuculescu. Dacă domnul Alexandru Jurcan, fostul meu profesor de franceză și de teatru din liceu, când mă critică, o face cu multă grijă și e foarte drăguț, domnul Țuculescu este foarte direct. Eu mă bucur că mă critică, mereu spun asta. Din «Moartea joacă Poker» le-am dat celor doi primele 20 de pagini. Am stat ca pe ace până a doua zi și mă așteptam ca domnul Țuculescu să critice și să taie tot. Când am primit răspunsul lui a doua zi, că textul are muzicalitate, că personajele se conturează bine, l-am sunat: «Radu, ești bine?». Mă așteptam să dea cu textul de pământ. Mi-a spus că s-a pregătit să facă asta, s-a așezat cu pixul și carnețelul la laptop. Am primit ulterior observații, dar mai puține.”
Eram curioasă dacă tu îți recitești sau dacă ți-ai recitit măcar o dată cărțile?
„O așa aroganță mai fac din când în când, însă le răsfoiesc, nu le citesc cap-coadă. «Anuță dragă» am citit-o cap-coadă chiar când am primit-o de la editură; era așa, proaspătă, și m-am pus să o citesc pentru că era o cu totul altă senzație să o țin în mâini, să dau paginile, după ce am tot citit-o pe calculator. A fost singura dată când mi-am recitit o carte cap-coadă. Câteodată, recitind, văd cât de mult am evoluat de când am început să scriu sau de-a lungul timpului. Alteori, mă bucur de «ce chestie frumoasă am scris, nu pot să cred!».
Moartea joacă Poker și oamenii din jurul ei
Cum te aștepți să fie primită… Moartea? Ai mers puțin în zona de fantastic cu cele două personaje.
„Cred că va fi primită bine, pentru că am multe personaje foarte diferite, dar și situații de tot felul. Cred că oricine va putea, câtuși de puțin, să se regăsească în carte. Da, am mers puțin și în zona de fantastic cu cele două personaje, însă nu m-am axat foarte mult pe asta. Despre universul Morții și al Îngerului prea puțin am scris; am scris mai degrabă despre universul lor în relație cu cel al oamenilor pe care îi supraveghează.”
Ai reușit, așa cum ai spus și pe rețelele de socializare în ultima perioadă, să aduni o comunitate de oameni frumoși în jurul cărții. Pe lângă invitații speciali, am înțeles și că publicul va fi așteptat într-un mod inedit…
„Va fi foarte drăguț la lansare. Am pregătit momente atât de faine! Mama este super agitată, încă de când a aflat că am lansarea de carte. Vrea să facem cozonaci, așa ca la «Anuță dragă», că altfel «ce-o mânca toată lumea». De vreo lună încoace, bunica s-a pus pe curățat nuci pentru cozonaci, iar mama s-a înțeles cu o mătușă ca înainte de lansare, cu câteva zile înainte, să înceapă să facă bunătăți și cozonaci.”
Despre cât de mult apreciază încurajările și susținerea părinților ei, Bianca îmi spune pe un ton cald, cu emoție:
„Îmi spunea un prieten, la un moment dat, că el, când era mic, era foarte talentat la atletism, era în echipa de atletism a școlii, participa la concursuri, câștiga și ar fi avut șanse să evolueze frumos în direcția aceasta. Nu a avut însă susținerea părinților, care nici nu au fost vreodată să-l vadă alergând și nu înțelegeau ce-o să facă el în viață cu fuga; ar fi trebuit să învețe, să se facă inginer etc. A renunțat la alergat și, sigur, omul e bine, dar nu și-a urmat pasiunea, are acum aproape 40 de ani și încă regretă. Când mi-a povestit, m-am gândit cât de norocoasă sunt. De când le-am arătat pentru prima dată părinților mei că scriu, am avut susținerea lor. Când eram mici, erau vocabularele acelea clasice; țin minte că am scris pe un vocabular roz ceva basme și povești cu Scooby Doo și l-am dat cadou de Crăciun alor mei. Și atât de surprinși, și fericiți, și încântați au fost! Au citit de câteva ori și nu le venea să creadă. Din clipa aceea, m-au susținut.”
Din puținele interacțiuni pe care le-am mai avut cu Bianca, știu că mi-am spus despre ea, în urmă cu vreo câțiva ani, că are un simț extraordinar al observației. Că își face timp să vadă oamenii și ce se întâmplă în jurul ei, lucru pe care prea puțini dintre noi facem – și prea puțin. Poate e o calitate aflată în strânsă legătură cu scrisul. Poate așa a reușit să adune toți oamenii aceștia care vor fi prezenți la lansarea cărții „Moartea joacă Poker” sau care, într-un fel sau altul, o sprijină. Vă mai las aici doar un gând:
„E ok, nu trebuie să luăm viața prea în serios. Nici pe noi nu ar trebui să ne luăm prea în serios.”
Pentru detalii despre lansarea de carte, urmăriți evenimentul de pe Facebook.
