Vânătorii de stele
Unii își rup gâtul după femei. Ele, unele, se dau în stambă după mașini. Și cu o astfel de modă aproape că ești ucis, aproape că nu ai nici o șansă să respiri. Am cutezat să îndrăznesc să nu mă las de tot ucisă.
Cheile Turzii sunt mult mai frumoase atunci când le privești târziu spre seară. Noi, ăștia care cutezăm, ne-am așezat comozi pe pietre, având în față Cheile și cerul. Ne-am instalat ca la un spectacol, de data asta numai al naturii și numai al nostru. În timp ce noaptea se cobora peste chei, greierii își potriveau notele.
Pe culmea cu stânci, pe care ne instalasem, aveam o panoramă bună asupra Cheilor și mai putin asupra bolții albastre, ecranul pe care se juca întregul film. Ne-am împărțit în două tabere, unii rămânând în locul ales de la bun început, iar câțiva alegându-și „scaunele”, puțin mai încolo, pe o culme mai mică, în iarbă.
Întunericul cuprinse împrejurimile. Ne-am așezat cuminți în iarbă, așteptând ca niște vânători vigilenți să se ivească semnele. Din moment în moment știam că trebuie să apară. Și s-au lăsat văzute stelele, căzând. „De-am știi să cădem așa ca stelele. Sunt mult mai strălucitoare în cădere decât atunci când sunt pe cer”.
Au căzut câte una, lăsând dâre de lumină în urma lor. Reacția era colectivă, „wow”, fără să ne coordonăm în vreun fel. Le-am numărat pe rând, într-o vreme, dar încântarea de a urmări altele și altele ne-a făcut să nu le mai ținem șirul.
Jos, la baza Cheilor, într-o beznă totală răcnea o drujbă. Sus, pe platoul din fața Cheilor, în boxele unei mașini bătea tare basul. Noi, vânătorii de stele, eram prea fericiți ca să fim „uciși”. Dorințele începeau să se împlinească.
Redactor Cluj.com: Tia Sîrca
Fotografi: Daniel Mîrlea, Marius Oprea, Lucian Nuță
