Un puls liniştit, dar mai profund
Sunt sigură că mulţi se aşteaptă să citească despre agitaţia infernală din Cluj, despre cozile nesfârşite la semafor şi în supermarketuri, despre viaţa de noapte şi tinerii care umblă pe zece cărări după 12 noaptea sau despre frumuseţea muzeelor, a catedralelor şi a cine mai ştie ce altă minune a lumii. Ei bine, pentru mine Clujul e puţin altfel de cum l-am descris mai sus.
În fiecare zi când vin de la facultate îi văd cum stau cu capetele plecate şi aşteaptă ca cineva să aibă inimă largă şi să cumpere de la ei. Mâinile le sunt crăpate, iar faţa le este arsă de soare. În colţul ochilor se văd ridurile strânse de-a lungul anilor şi pe obraji parcă se zăreşte drumul lacrimilor. Îmi e imposibil să nu mă întreb care e povestea lor de viaţă, ce ascund în suflet şi ce soartă nemiloasă i-a pus să vândă un ou, ori o sticlă cu lapte pe-o stradă din Cluj. Mă doare inima când îi văd cum se bucură de câţiva bănuţi pe care-i primesc, cum spun că nu au să dea rest pentru că au făcut numai doi lei astăzi.
Dacă bătrânii n-ar fi fost, oare noi unde ne-am fi aflat? Ei sunt fundaţia noastră – a oamenilor, a generaţiei în care trăim. Inevitabil, la un moment dat le vom lua locul. O să ne placă să stăm la colţ de stradă cu o varză şi nişte ouă? O să fim mulţumiţi când toţi trec pe lângă noi şi nu ne acordă importanţă? Sunt sigură că nici unul dintre noi nu s-ar simţi comod în ipostaza aceea. Totuşi, atunci de ce ne lăsăm bătrânii să muncească, mai întâi în grădini şi apoi pe străzi?…
Pentru mine, bătrânii sunt pulsul Clujului, ei sunt dovada dedicării şi a lucrurilor care nu mor. Pulsul lor nu e atât de accelerat ca al tinerilor, dar rezistă mai mult. Pulsul oamenilor în vârstă e sufletul lor, iar sufletul trebuie să fie pulsul unui oraş. Clujule să trăieşti cu suflet în fiecare zi!
Un articol de Ramona Scurtu
