Reflectoarele se sting. Actorii își scriu propria istorie | Reactor de creație și experiment
Istorii s-au scris și se vor scrie multe. Majoritatea vor aparține învingătorilor, cele ale învinșilor vor rămâne uitate, îngropate în miile de tone de arhivă, și vor fi altele, cele autentice și reale, cele care se trăiesc zi de zi, care se întâmplă lângă noi și pe care le luăm ca o parte firească a vieții.
După o poartă vopsită în galben de pe strada Petofi Sandor, pe care sunt desenate simboluri colorate într-o nuață de gri, se află Reactor de creație și experiment. Poarta nu este mare și nici nu oferă posibilitatea ca privirile indiscrete să se strecoare dincolo de ea. Judecând după actualul aspect al acesteia, se poate crede că niște artiști excentrici și-au revendicat un spațiu în care desfășoară o activitate înțeleasă doar de ei. Atunci când pătrunzi dincolo de poartă, perspectiva se schimbă radical și brusc îți dai seama că, de fapt, adesea, lumea din exterior nu manifestă dorința de a cunoaște miracolul de dincolo de uși. Pentru că, în mod paradoxal, ironic chiar, aceste intrări sunt mereu deschise.
În acea după-masă de decembrie am pătruns în interior. După poarta metalică am găsit o curte îngrijită, decorată festiv, ca în orice zi de spectacol.
Dimineața MiniReactorul a bucurat spectatorii mici, iar de la 19:00 va urma un alt spectacol, pentru publicul adult. Astăzi se joacă ,,Miracolul de la Cluj”, în regia lui David Schwartz.
O istorie colectivă, trăită de România anilor 1992-1994, prezentată acum de actorii acestui teatru independent care își trăiește propria istorie, cea a anului 2017.
O realitate mundană
O realitate mundană, resimțită în mod individual de fiecare om de aici, de la Reactor, dar asumată pe deplin de întreaga mișcare a teatrului independent, a operatorilor culturali din țară.
Sentimentul nesiguranței își poate face repede loc în contextul pieței imobiliare din Cluj, care nu oferă predictibilitate și nici nu asigură condițiile unei competiții loiale, iar banii sunt cei care hotărăsc – a fi sau a nu ma fi. În pofida conjuncturii externe, ritmul acestui teatru este unul ascendent. Dacă în primul an de funcționare teatrul nu a primit finanțare pentru niciunul din proiectele depuse, în următorii ani lucrurile s-au schimbat.
Prin sprijinul financiar al Primăriei Cluj-Napoca, însumând cifra de 15 000 de lei pentru două proiecte, situația se redresează. Creșterea a continuat și în anul 2016, susținerea Primăriei a sporit și, tot în acest an, primesc și primele finanțări de la Administrația Fondului Cultural Național care sunt mai consistente (50 000 de lei/pe proiect) pentru 3 proiecte, care prespuneau producție de spectacole, rezidențe, stagiune pentru adolescenți. În 2017 Reactorul continuă să evolueze cu susținerea celor doi finanțatori – Administrația Fondului Cultural Național și Primăria Cluj-Napoca, pentru 5 proiecte sumând un buget de peste 300 000 de lei. 2018 se anunță un an bogat în evenimente, o perioadă prolifică pentru acest teatru independent pentru că cele 5 proiecte depuse pentru finanțare au fost aprobate și vor fi implementate în cursul anului viitor.
Totuși, sunt încă multe lucruri de făcut, multe lucruri de afirmat. Un an nou vine cu noi speranțe, cu emoții pozitive, dar și cu multă muncă – o luptă continuă pentru afirmare și demonstrare a semnificației actului artistic în lumea în care trăim, a calității și a pregătirii profesionale a actorilor, a rolului acestora în societate, a valorii Reactorului pentru comunitate.
Actoria și birocrația
Nesiguranța își are sursa și în situația generală a operatorilor culturali din România. Aflându-se în această permanentă stare de incertitudine, unui om care are ca obiect al muncii creația îi este ireal de greu să se afirme, să evolueze, să aducă frumosul în lume, să creeze. Atâta timp cât un actor este constrâns să se ocupe concomitent de două activități diametral opuse – actul artistic și actul administrativ, extrem de birocratic și epuizant – va sfârși în mod sigur prin a-și abandona rolul de creator și mesager al frumosului din lipsă de motivație, cuprins de o cumplită decepție și frustrare.
Tocmai din acest motiv, actorii de teatru independent nu activează în acest domeniu mai mult de cinci-șase ani, deși au o pregătire profesională ireproșabilă. Anduranța este principala provocare a actorului acestui teatru, îmi mărturisește Doru în timp ce ascunde cablurile de la reflectoare după cortină.
Profesia de actor este poate una din cele mai deplin asumate meserii. Pe lângă vocație, talent și muncă, un actor își conștientizează situația într-un mod foarte realist; în România, profesiunile liberale sunt cele mai expuse în fața modificărilor legislative, dar și cele care, adesea, cad sub incidența normelor așa-numitului statut social. La noi în țară, motivația și ocupația unui actor sunt de multe ori neînțelese.
O situație care se va schimba greu
Totuși, munca pe care o desfășoară acești oameni zi de zi în cei câțiva zeci de metri pătrați, atât cât măsoară sala teatrului Reactor, este colosală. Este un angajament profesional deplin, de 6, 8 sau chiar 12 ore zilnic, în funcție de proiect, însă, spre deosebire de un actor care lucrează la un teatru de stat, actorii de teatru independent nu fac doar actorie. Fac de toate, ceea ce este nevoie mai exact – de la curățenie, aranjatul sălii, decoruri, sonorizare, proiecții – până la scriere de proiecte, contabilitate, deconturi și deplasări.
Toate acestea nu sunt văzute ca un inconvenient, ba dimpotrivă, toți actorii se implică cu drag și fără orgolii profesionale în orice activitate, ca totul să decurgă foarte bine și ca în final spectatorul să aibă parte de o experiență frumoasă. Dureros și deranjant este altceva, ceva ce cu greu se va schimba. Poate din acest motiv această situație agasează, frustrează și erodează. Nefiresc și dureros este faptul că, la noi în țară, există încă funcționari și instituții care se comportă cu ,,actorii de teatru independent de parcă aceștia ar fi niște oameni care încalcă legea”, spune Doru în timp ce privește din ultimul rând spre scenă și decoruri, ca să se asigure că reflectoarele au fost corect reglate.
Repetiția generală
Este aproape ora 16:00. Denisse și Lucia, două din cele trei actrițe din spectacolul ,,Miracolul de la Cluj”, intră în sală. Pline de energie și vitalitate povestesc chestiuni cotidiene. Doru le salută și câteva minute ascultă tăcut dialogul colegelor sale. Apoi se reapucă de treabă. Mai sunt multe lucruri de făcut până la ora spectacolului. De sus, de la pupitru, Cătălin, actor și tehnician la Reactor, intervine cu câteva indicații. Doru aduce scara și urcă pentru a mai regla un reflector.
Lucia și-a terminat sandvișul și mă invită amabil în sala din spate, acolo unde se află un bar, o bibliotecă și spațiul tehnicianului, al lui Cătălin. În pofida spațiului mic, prea mic pentru publicul actual dar și pentru potențialul acestui teatru, atmosfera este prietenoasă: pereții abundă de artistism, rafturile bibliotecii susțin greutatea unor nume mari ale dramaturgiei universale și teoreticieni teatrologi, cutii de diverse mărimi în care stau înghesuite pliculețe de ceai cu diverse arome sunt aliniate ordonat pe bar.
Sus, pe pereți, cu o acuratețe care trezește respect, sunt aranjate afișele spectacolelor marca Reactor.
Din curte se aud voci vesele. A venit Krisztina. Fetele – Oana, Denisse și Lucia se adună în jurul ei. Împărtășesc bucurii mici, firești, cele ale vieții de zi cu zi, dar și micile ,,necazuri” cotidiene. Oana le arată fetelor bocancii ei albaștri, pictați manual, pe care-i poartă cu o încredere aproape mistică oricând și oriunde.
După câteva momente spațiul și timpul sunt redefinite.
La ora 16:30 începe repetiția generală. Actorii se află pe scenă și totul se transformă brusc. Replicile sunt repetate, recitite, rostite, expresiile devin serioase, flexibilitatea corpului este antrenată. Totul capătă viteză, intensitate, gravitate, farmec, sens.
Actorii intră în rol. Și în acel moment, prin magia teatrului, este readusă în prezent istoria Caritas. Doru, Oana, Denisse și Lucia se plimbă pe scena aflată la o distanță de 30 de centimetri de public.
Uneori, cursul repetiției este întrerupt de câte un hohot de râs, un moment de tăcere, un lapsus, vocea lui Doru care spune ,,aici trebuie să avem lumină”, urmată de completarea lui Cătălin ,,poate că nici acolo jos nu aveați.”
Denisse îi reamintește lui Doru replica sa, Oana intervine ,,…era ceva cu puloverul”, Cătălin, de sus ,,…mai în spate, fetele”, Doru aduce iarăși scara pe care urcă pentru a aranja reflectorul.
– Cât este ceasul?
– Dar vă spun eu, răspunde Cătălin, este 18:00.
Atunci se termină repetiția. Bianco, Paul și Mădălina intră în sală. Imediat Bianco pornește aspiratorul și face curat.
Actorii merg să își pregătească costumele, să se machieze și să se aranjeze pentru spectacol. În curte au ajuns primii spectatori. Paul, actor la Reactor, îi întâmpină și caută două nume pe lista cu rezervări. Mădălina, studentă la FSEGA și voluntară de un an aici, prezintă cardul Reactor și platforma teatruincluj.ro.
Peste puțin timp curtea se umple. Publicul intră în spațiul devenit neîncăpător. Sunt oamenii care au venit să vadă ,,Miracolul de la Cluj”.Andrada, proaspăt absolventă de SNSPA și voluntară de două săptămâni aici, servește ceai și vin fiert unor doritori simpatici. La ora 19:00, spectatorii își ocupă locurile în sală. Refelectoarele se aprind, actorii intră pe scenă, spectacolul începe.
Cu emoție și o fantastică stăpânire de sine, Doru, Oana, Denisse, Lucia, Krizstina și Cătălin oferă spectatorului clujean o experiență unică, o fidelă incursiune în istoria recentă a țării, cu mărturii și dovezi, reconstituind mecanismele jocului piramidal care a frânt societatea românească în primul deceniu postcomunist.
Peste o oră și jumătate reflectoarele se sting, muzica se oprește, proiecțiile nu mai sunt vizibile, actorii se înclină în fața publicului lor și pleacă.
Oamenii de la Reactor
Dacă ar fi să definesc acest teatru independent, cel mai mare din Cluj-Napoca, mi-ar fi extrem de greu. Nu pentru că nu aș ști cum, dimpotrivă, cele 167 de evenimente la sediu (107 de evenimente Reactor și 60 de reprezentații MiniReactor) desfășurate doar în acest an, 33 de reprezentații în deplasări, 7 producții noi de teatru, 60 de evenimente MiniReactor, 90 de artiști implicați și peste 12 000 de spectatori oferă o perspectivă foarte clară asupra semnificației și valorii acestuia. Dificultatea vine din faptul că Reactorul înseamnă în primul rând oameni. Atât actorii, cât și publicul acestui teatru au energia tinereții, toleranța venită din prietenie, dimensiuni pe care s-a construit o veritabilă comunitate. Anume aceste lucruri mențin teatrul, îl inspiră și îi dau coerență.
Cine sunt ei, actorii?
Doar câțiva dintre ei, cei pe care am reușit eu să-i cunosc.
Lucia Mărneanu are 29 de ani și este actriță la Reactor din luna mai, anul 2014. Este unul dintre actorii veterani de aici. Tot ea a pictat poarta și biblioteca teatrului. În 2013 a absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune, din cadrul Universității Babeș—Bolyai. De asemenea, este absolventă și a Universității de Artă și Design, specializarea Arte Plastice. În luna decembrie a anului 2016 se întoarce din Olanda, unde a urmat un curs masteral de Arte performative. Momentan, urmează un curs de masaj. Se declară mulțumită de parcursul academic și profesional de până acum, și-a făcut poftele, a jonglat cu diverse activități. A hotărât că rămâne la Reactor pentru că-i plac oamenii de aici, majoritatea fiindu-i prieteni, și îi place tipul de repertoriu al acestui teatru. I-ar plăcea să joace într-un film, în regia lui Cristian Mungiu sau Cristi Puiu.
Denisse Moise a debutat la Reactor în spectacolul ,,Via Negativa”, în vara anului 2016. În 2017 a absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune, aici, la Cluj, fiind și absolventa unei facultăți din Marea Britanie. În 2016 participă la castingul organizat de regizorii Raul Coldea și Petro Ionescu pentru spectacolul în care debutează. Lucrează la Teatrul ,,Anton Pann”, iar de când a terminat facultatea timpul și-l împarte între trei orașe – București, Cluj și Vâlcea. Descoperind teatrul făcând teatru, Denisse nu se vede în viitor în afara acestei lumi. Se dedică minte și suflet echipei de aici, de la Cluj, jucând în spectacole, ajutând la partea de scenografie și implicându-se în chestiunile administrative – deplasări, negocieri, împărțirea afișelor.
Cătălin Filip este actor la Reactor din luna martie a anului 2015. Absolvent al Facultății de Teatru și Televiziune, anterior a colaborat cu Opera Maghiară și Teatrul de păpuși PUCK. În comunitatea teatrului independent își începe activitatea la MiniReactor, apoi ca tehnician și actor la Reactor. Se simte bine aici, în această comunitate deschisă pentru oamenii noi, și îi place că a reușit să își organizeze un program în care poate jongla cu cele două activități ale sale – actoria și partea tehnică.
Paul Sebastian Popa lucrează ca actor la teatrul de pe strada Petofi Sandor de un an și jumătate. De asemenea, este actor și la Create.Act.Enjoy. A absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune în clasa domnilor Filip Odangiu și Simka Ferenc.
Bianco Erdei a absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune și a început ca tehnician, fiind învățăcelul lui Cătălin. A debutat ca actor la Reactor în spectacolul ,,Proteine fluorescente”. Nu se vede făcând altceva decât teatru, aici la Reactor, teatru care-i oferă o mare libertate ocupațională și îl provoacă mereu, la fiecare proiect. Își dorește ca acest teatru clujean să crească atât de mult încât să devină un fenomen național.
Atunci când sala este goală…
După spectacol, actorii redevin oameni ca mine care trăiesc istoria acestor timpuri. O istorie cu bucurii și nefericiri, o continuă provocare în a-și menține motivația și entuziasmul, în a se detașa de impedimentele serioase care apar în drumul lor de independenți, cu deplină dedicare și cu un puternic sentiment al misiunii de a transmite mesaje valoroase, de a investi cu sens evenimentele acestei lumi, de a educa societatea.
Este trecut de ora 22:00. Oana se așază pe un scaun, în sală. Doru poate în sfârșit să dea frâu liber răcelii care-l chinuie de câteva zile. Relaxați și calmi, cei doi actori îmi spun că cel mai mult își doresc ca acest teatru să își continue activitatea, să crească și să devină sustenabil, să aibă la dispoziție un spațiu mai mare, să achite un preț rezonabil pentru chirie, să obțină validare din partea instituțiilor publice locale și naționale și să atragă noi categorii de spectatori.
După câteva minute ne ridicăm. Este târziu și oboseala ne macină. A fost o zi lungă, trăită intens.Ultimul spectacol din acest an a fost reușit, la fel ca oricare reprezentație din această stagiune. Peste câteva zile actorii intră în vacanță. Trebuie să își adune forțele pentru noul an, pentru publicul care vine aici, la Reactor, pentru experiențe inedite și creații îndrăznețe. Doru adună niște cabluri. Oana merge spre bar. Luminile se sting. Actorii coboară în sala biroului.
– Te mai așteptăm pe aici, îmi spune Doru înainte să plec.
– Voi veni, neapărat!
