Poftă de TIFF?
“Simt că parcă mi-aș săpa în propria cenușă”. Acestea au fost cuvintele femeii din rolul bătrânei care își căuta certificatul de pilotaj între rămășițele casei ce a ars odată cu incendiul din Texas în anul 1988. Apoi a fost o pauză de 5 secunde până la următoarea replică. Am apucat să aud din față un domn care a spus cu voce destul de tare ”How deep is that?”. Apoi am simțit un “nod” în creier din cauza multiplelor înțelesuri pe care mi le dădeam pentru replica bătrânei. Lucrul care m-a șocat a fost faptul că bătrâna nu știa exact de cât timp căuta, dar că deja trecuseră între 7 și 9 luni de când a început să își sape la propriu în trecut.
Eram pe scaun, rândul 28 dreapta, în Piața Unirii (Ursus Open Air) la filmul Prince Avalanche. Nu bătea vântul, cerul era înnorat și era destul de frig. Stătem ghemuită sub o pătură călduroasă și observam. Observam cei 2 protagoniști ai filmului cum își împart părerile despre viața lor personală și viață în general, observam porumbeii cum se uitau la film de pe sârme și clădiri, observam Luna cum rânjește și ea la glumele uneori perverse ale personajelor (după cum bine știți, noi vedem o singură parte a Lunii, cea care seamana cu o față zâmbitoare, de acolo luna care rânjește).
Din când în când mă izbea câte un miros de shaorma sau KFC și adesea vedeam oameni care își suflau în palmele înghețate de la berea rece.
Eu am urmărit filmul cu mare plăcere folosindu-mă de toate simțurile (pentru că, am menționat mai sus, mirosul de shaorma, bere, etc), inclusiv de simțul umorului și să nu uităm de păturică.
Răcoare, mâncare, băutură, centru, film bun, păturici, porumbei. Poftă de TIFF?
Un articol de Chiș Ioana
