Niciodată strada nu a fost mai aglomerată. Oameni alergând încolo și-ncoace. Pe cea mai veche stradă a orașului nu se mai înghesuie căruțele cu cai. Acum într-o viteză de invidiat pentru căruțașii de odinioară, pe vechea stradă se precipită mașinile pe patru roți care scot din dos un fum ce face aerul greu, iar pe gură niște sunete țiuitoare de-ți îmbolnăvesc auzul.
Nu mai iese nimeni la promenadă, precum făcea Coșbuc, poetul, în vremea când locuia chiar în zonă, pe Ferdinand, numărul 4, la Hanul Quarta. În toată zarva din stradă, de la numărul 5 vine stropul de speranță. Un ochi de lumină și verdeață mă îndeamnă să intru.
Și fiecare pas înseamnă unul în față spre ceva ce mă împacă. Piatra tace, dar știu că și ea înțelege omul care caută liniștea. Din poarta principală până-n cealaltă poartă, înspre oaza de lumină, mă călăuzește doar gândul că azi nu umblu prin oraș degeaba.
Soarele bate pe un zid înalt acoperit complet de iederă. Pe un alt zid, mult mai înalt, iedera insistă să se agațe. Pe alocuri verdele este înlocuit de un arămiu plăcut privirii, poate și pentru că sub razele soarelui culoarea devine mai prietenoasă. Niște felinare cochete se alătură peisajului de început de toamnă. Iedera face un covor verde pe aleea ce duce către o scenă mică, unde probabil în altă toamnă, artiștii interpretau frânturi din propria viață.
Iedera cade de pe acoperis, iedera cade de pe balcon și nu mai este loc pentru altceva. Niște mușcate roșii insistă să fie prinse și ele în cadru. Un dulap alb din curte pare să-mi fi cuprins toate gândurile ce le avusem până să intru în mica insulă a liniștii. Asta-i promenada mea.
