Nu doresc nimănui să aștepte la cozi sau la uși în spitale

de | | 2 Minute

Nu doresc nimănui să aștepte la cozi sau la uși în spitale

Aștepți. La prima coadă. Pe urmă ți se spune să urci și să aștepți în fața ușii doctorului la care mergi de obicei. Urci… și aștepți. Ușa e închisă și, deși ești conștient că trebuie să lași un card, sau o fișă, sau niște rezultate, sau te miri ce alte hârtii esențiale, nu îndrăznești să bați la ușă.

Trebuie să aștepți până asistenta va ieși să vadă ce mai are de cules. Nu doar de la tine, ci și de la alți zeci de pacienți sau aparținători aflați în aceeași situație. Și aștepți. E ca la spectacol, dacă ai baftă prinzi un scaun liber pe holul îngust al spitalului și… aștepți, privind „scena” sumbră a vieții.

Pentru pacienții sau aparținătorii cu istoric în acel spital, e o obișnuință să aștepți, fără să te mai enervezi. Pentru cei mai noi, care tocmai au trecut printr-o operație, sau care abia și-au înregistrat fișa nouă în spital și urmează să afle ce se va întâmpla cu viața lor umbrită de un diagnostic crunt, așteptarea vine ca un chin enorm, la care toți pleacă umili capetele, nervoși, supărați. Unii răbufnesc, alții înghit în sec, iar alții ajung chiar să renunțe la ceea ce ar trebui să facă.

A aștepta…

…să primești o veste, sau un tratament, sau o rețetă, sau un control de rutină la una dintre cele mai importante instituții spitalicești din Cluj este o artă.

Din perspectiva mea personală, experiența de a sta în fața unei uși pentru o chestiune mai mult sau mai puțin vitală este cel puțin revelatorie, o lecție uriașă de viață. Când am început să aștept în fața acelei uși, acum șapte ani, așteptarea în sine m-a făcut deseori să simt dureri crunte în stomac. Dureri cauzate de nervi, de supărare, de faptul că nevoile tale, la fel ca ale celorlalți oameni „loviți de soartă”, sunt puse într-un plan secundar, iar pe primul plan se află… ei bine, da: un sistem. Un sistem cu oameni închistați, prinși într-un război de hârțogării și incompetență.

Când am început povestea asta a așteptatului, încă mai îndrăzneam să bat la acea ușă. Uneori, eram respinsă fără nicio vorbă, alteori mai primeam o privire încruntată și-un agasant „Așteptați afară!”. Atunci mă durea cel mai tare, când încercam să las și eu fișa aceea nenorocită pe biroul asistentei pentru ca mama mea să-și poată face tratamentul.

A aștepta cu înțelepciune

De atunci au trecut ceva ani buni și vizitele mele la acel spital au oscilat de la o lună, la trei luni. În timp am dezvoltat o rezistență și-o „înțelepciune”, dacă vreți, de care sunt mândră. Am învățat mult mai bine care sunt mrejele sistemului de care depinde mama mea, am învățat să intuiesc unde pot apărea probleme (oh da, distracția când fișa după care aștepți ca să mai aștepți nu apare…), am învățat să-mi pliez tonul vocii mele după toanele asistentei cu care interacționez, am învățat multe.

Nimic nu te învață mai eficient să-ți dezvolți răbdarea și echilibrul mental ca așteptatul în fața ușii.

Ar fi foarte bine, în schimb, ca atunci când, într-un sfârșit, se deschide ușa la care aștepți și tu ești cel pentru care se deschide, persoana dinăuntru să fie solidară cu tine, să-ți ofere măcar o privire binevoitoare, un semn că nu ești damnat la așteptarea fără sfârșit, că se va rezolva.

Mai demult, nu puteam spera la așa ceva. Acum, parcă se mai întrezăresc raze de speranță. Dar, vorba aceea, eu sunt veterană acolo unde aștept. Cei noi, oare cât trebuie să aștepte?

📷 instagram.com/annabanana2101