Muzica ne vindecă
A venit și rândul lui Loreen să încânte urechile clujenilor. Artista, care a câștigat concursul Eurovision de anul trecut, a susținut un concert în Piața Unirii, în cadrul celei de-a treia ediții a Zilelor Clujului. În deschidere au cântat faimoșii elefanți bizari (Les Elephants Bizarres) și Grimus.
Se pare că orașul nostru devine tot mai animat cu fiecare vară care trece. Concerte, festivaluri, diverse activități, și toate cu scopul de a ne încânta și de a ne face să ne simțim bine, cu scopul de a atrage turiști. Ceea ce mă bucură. Dar mă întristează că toate aceste activități au loc în timpul sesiunii și eu, ca o studentă conștiincioasă ce sînt, mă afund în cărți și nu mai știu ce se întâmplă „afară”. Totuși, un eveniment nu am putut rata și acela a fost concertul susținut de Loreen în Piața Unirii. Îmi place foarte mult cum cântă. Ea chiar a meritat să câștige la Eurovision și cred că nu exagerez când spun că e singura artistă din ultimii ani despre care am mai auzit ceva după câștigarea concursului. Mai știe cineva de monștri din Finlanda, Lordi, de exemplu, care au câștigat în 2006? Și câte și mai câte formații și soliști au câștigat și s-au pierdut pe undeva prin țările lor. Dar să revenim la oile noastre.
După cum spuneam, un astfel de concert nu se putea rata. Am mers din timp, nu doar ca să prind loc în față, ci și pentru că mă interesau și formațiile care urmau să cânte în deschidere. Lumea nu se prea înghesuia încă, atmosfera părea destul de calmă. Dar ceea ce mă deranjează la concertele cu intrare liberă e că observi în jurul tău diverși oameni care nu par să aibă vreo legătură cu muzica sau cu ce se întâmplă acolo. Cu toate acestea, ei sunt cei care se bagă în față și îți ocupă ție locul. Nu vreau să par rasistă, nici să fac discriminări, dar sincer, de multe ori prefer un concert la care se plătește intrarea. Nu că așa nu ar putea veni persoane străine de eveniment, dar parcă ai sta mai liniștit și nu te-ai uita în fiecare secundă dacă nu ți-a dispărut geanta. Lăsând aceste inconveniente la o parte, mi-a plăcut.
Elefanții bizari sunt într-adevăr bizari, dar cântă bine. Ne-au spus Hello! Says The Devil, au fost veseli, haioși, ne-au făcut să simțim ritmul și să ne mișcăm de pe loc. Apoi a cântat Grimus, o trupă chiar foarte bună, care a cântat în deschiderea multor trupe internaționale. E suficient să amintim de Roxette. E o trupă a cărui solist mereu ne surprinde. Nu știi niciodată de unde, când și cum apare. Și nu bine apare, că apoi și dispare. Îl vezi cățărat pe boxe, când în stânga, când în dreapta, ceea ce face ca show-ul să fie foarte dinamic. Nu te plictisești deloc la concertele lor. Inevitabil m-am întrebat cum a reușit să ajungă pe statuia lui Matei Corvin și într-un timp atât de scurt, când practic, noi stăteam lipiți unii de alții, drepți, ca soldații, fără spațiu de mișcare. Da, începea să vină din ce în ce mai multă lume, simțeam că abia mă mai țin pe picioare, cei din spate ne împingeau în față și nu stăteam deloc comod.
Loreen s-a lăsat așteptată, pentru că a întârziat câteva minute, timp în care au continuat să cânte Grimus. Într-un final… a apărut. Exotică, cu ținute extravagante, vioaie, așa cum o știm de la Eurovision. Publicul s-a dezlănțuit. Dar eu n-am înțeles niciodată fanii înrăiți și acest mod de a te manifesta la concerte. Câte un cot în spate, în coaste, o pleată peste față, țipete, urlete, de îmi țiuiau urechile, agitație… Câteodată mă întreb, oare nu sunt eu făcută pentru concerte? Poate nu trăiesc atmosfera. Nu știu. Totuși, când vezi că oamenii abia se mai țin pe picioare, să începi să sari și să dai energic din mâini nu e tocmai cea mai bună idee, părerea mea. Sînt genul de fan liniștit, care nu simte nevoia să-și manifeste gusturile muzicale în public. Am încercat să ignor aspectele negative și să mă las purtată de melodiile lui Loreen, a cărei voce e chiar euforică, te poartă în altă dimensiune. Piesele au curs una după alta și pe măsură ce concertul se apropia de sfârșit, creștea o emoție în mine. Nu voiam să se termine. Dar… s-a terminat.
E același sentiment de fiecare dată când începe și se termină ceva. Așteptarea, nerăbdarea, începutul, tensiunea, punctul culminant și apoi… sfârșitul. E un sentiment care te copleșește, ai așteptat așa de mult să se întâmple acel lucru, acum s-a întâmplat, a trecut, a rămas un moment unic în viața ta. Concertul se terminase, dar am rămas în minte cu o replică a lui Loreen „Music heals us.” Câtă dreptate are! Și muzica ei chiar te vindecă. Uneori mă întreb, ce ne-am face fără muzică? Și atunci mintea îmi răspunde „Thank you for the music!”
Un articol de Saramet Izabella
