Maramureș, ținutul cel tainic din inimile moroșenilor
De fiecare dată când străbat Maramureșul am o altă emoție. Ultima călătorie este dedicată irlandezului Peter Hurley, haiducul zilelor noastre care iubește satul și țăranul român, încercând să țină vii și nealterate aceste comori.
Ajung prima în parcarea de lângă podul Traian, unde trebuia să mă întâlnesc cu Ileana, fata brunetă și subțirică pe care am văzut-o susținându-l pe Peter Hurley, atunci când irlandezul a venit la Cluj să facă lobby pentru civilizația rurală străveche, pentru satul românesc tradițional viu. Este răcoare de dimineață și asta îmi dă un sentiment plăcut, mai ales după temperaturile încinse de peste zi.
Un taxi oprește în parcare și coboară o doamnă în vârstă, drăguță, cu pielea feței proaspăt dată cu cremă. Ne dăm seama că amândouă avem același drum, spre Cimitirul Vesel, și același ghid, pe Ileana, maramureșeanca care s-a sacrificat și a făcut tot posibilul să ducă la Săpânța neapărat câțiva străini de acele locuri.
Facem cunoștință, doamna drăguță este din Africa de Sud și se numește Mary. În parcare, sosește și Ileana ne ia în primire, dar apoi fuge de-a dreptul să o recupereze pe Karolina, o unguroaică de 60 de ani, care undeva într-o stație se împotmolise, i se făcuse rău. În cele din urmă, ajung amândouă, doamna Karolina vizibil abătută și suferindă. Între timp ni se alătură Radu, un tânăr bucureștean care a dedicat câteva zile din concediu Clujului și Maramureșului. Apoi, se dă jos dintr-un alt taxi, Nicolas, profesor francez. Ne salutăm cu toții.
Ne așezăm bagajele. Doamna Karolina cu multă amabilitate ne oferă câte-o cărticică fiecăruia scrisă de ea. Dan, amicul și fostul meu coleg-fotograf de redacție ajunge și el la punctul de plecare. Amândoi suntem bucuroși că în sfârșit mergem împreună la Săpânța. Ne propusesem și anul trecut, dar nu a fost să fie. Suntem un grup de opt hoinari cu tot cu Radu, profesor la Universitatea Tehnică, care vine cu mașina. Astfel hoinarii se împart în două, Mary, Nicolas și Karolina merg cu Ileana. Radu din București, Dan și cu mine ne urcăm în mașina lui Radu din Cluj.
Grupul nostru este mai omogen, ne și dăm la povești repede. Ileana are sarcina mai grea, în timp ce conduce are de întreținut conversații cu o sud-africană, un francez și o unguroaică, care deși vorbește românește, nu-i permite starea de sănătate să o facă.
„Vă salut, mici nepoți ai lui Romul”
Încerc să-i dau câteva informații ajutătoare Radului din București pentru a descoperi Clujul cel Frumos. Vorbim doar românește, dar cei din față, Dan și Radu de la volan, dovedesc că stăpânesc și latină. Dan povestește că denumirea satelor bistrițene prin care trecem Romuli și Salva vine de la un salut în latină al unui împărat austriac adresat locuitorilor din zonă „Salve sis tu parve Romuli Nepos”, adică „Vă salut, mici nepoți ai lui Romul”. Așa că de aceea avem denumirile Romuli, Parva, Nepos, Salva fiiind denumire mai veche. Apoi tot Dan îl familiariză pe tânărul bucureștean cu regionalismele ardelenești: copârșeu, vedire, fiteu, laboș etc. Bucureșteanul nostru nu înțelege o iotă, dar cel mai mult îi place cum sună copârșeu. Ne amuzăm împreună, noi cei trei ardeleni obișnuiți cu rezonanța sunetelor acelor cuvinte.
Facem o oprire pe Dealul Ștefăniței, pozăm în grup cu afișele Festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, „pruncul” lui Peter Hurley, cum îmi place să-i zic, așa ca să știe lumea că nu umblăm degeaba și nu ne pierdem vremea cu fleacuri. Ne vedem de drum în același format. Din mașină apuc să îmi casc ochii către pădurile și văile dimprejur. Uit o clipă că sunt pe drum, o parte din inimă deja a ajuns pe cel mai înalt vârf, acela care se unește cu cerul.
Dan mă abordează în legătură cu nu știu ce subiect în timp ce intrăm în satele maramureșene, înspre civilizația rurală străveche (citez din Peter). Fete și femei îmbrăcate în costume populare pășeau sigure pe ele. Într-un sătuc lumea tocmai ce ieșise de la biserică. Biserica din lemn, gardul din lemn, nu vă pot descrie cât de frumoase puteau fi! Ne coborâm încet în lumea asta veche, diferită de cea din care veneam.
Pe un deal, pe drum doar pietruit, pe o distanță de 400 de metri coborau râuri de oameni. Familii întregi, trei, poate chiar patru generații, îmbrăcați în cămeși albe, femeile în fuste asortate, tot tradiționale. Copiii îmbrăcați la fel, în brațe sau pe jos, erau ca niște luminițe printre restul lumii. Radu încetinise deoarece pe drum circulația era blocată, departe și de alta erau parcate mașini, apoi mai erau oamenii care veneau, aveam să aflăm, de la Mănăstirea Dragomirești. De Sfântă Maria se sărbătorea hramul bisericii.
Dan stătea mai ceva ca-ntr-o cușcă, iar când s-a ivit prilejul și-a luat aparatul foto și dus a fost. Radu, vecinul meu de drum, a prins și el curaj. Stăm să-i așteptăm pe „paparazzi”. Fac și io pe „paparazzi” înșfăcând o poză-două. Dar nu le tulburăm liniștea. Moroșenii simt cu ce ochi ne uităm la ei.Avem liberă trecere, drumul s-a eliberat, dar băieții întârzie. După câteva minute ajung amândoi și o urmăm pe Ileana din urmă.
Zăbovim la Mănăstirea Bârsana, unde vedem iarăși lume și coconi câtă frunză și iarbă. Arșița nu a oprit pe nimeni acasă. Pentru rugăciune e tradiția să fii împreună, iar Bârsana este un loc potrivit unde te poți reculege.
Meșterii sculptori s-au jucat cu lemnul scoțând din mîinile lor mici capodopere. În aceste construcții arhitecturale foarte suple, concepute doar din lemn, omul se regăsește mult mai repede. Mary este condusă de Ileana să viziteze mănăstirea și împrejurimile ei. Restul suntem pe cont propriu. Timpul se scurge și scurta vizită ia sfârșit. Reluăm traseul inițial.
Gheorghe și Ioana, moroșenii cei cu mult drag în suflet
După un drum lung, primim bucuroși vestea că vom zăbovi la părinții Ilenei. Găsim acasă o mamă frumoasă, harnică și pricepută și un tată fericit că-și poate strânge cocoana în brațe. De fapt, Ioana și Gheorghe Pop au poveste a lor. Gheorghe Pop cânta foarte frumos de tânăr, avea acest talent. Când a luat-o de nevastă pe Ioana i-a făcut un cântec pe care i-l cântă și azi, doar ei.
Suntem primiți în casă. Pălinca-i în pahare, masa întinsă cu chiftele, brânză de vacă, brânză de oaie, șnițele, slănină, roșii proaspete din grădină, ardei dulci și iuți, sarmale cu smântână cum numa-n vise, gogoși mari -o minunăție. Doamna Karina suferă cumplit că nu se poate atinge de sarmale. Starea de sănătate îi permite totuși să savureze mirosul lor divin. Însă în casa Pop toată lumea primește ospitalitate, cu atât mai mult suferinzii. Karina mânâncă ceva indicat în situația ei, compot de afine. Ileana ne duce și-n camera de zestre, unde stau împăturate țoale de lână țesute în război, ștergare, fețe de masă și alte comori asemănătoare. În camera asta ne fotografiem după ce îngăduitoarea gazdă ne dă să îmbrăcăm hainele ei și ale soțului de sărbătoare.
Mary, sud-africanca, strălucește de-a dreptul în costumul de moroșeancă. Nicolas, personaj de film. Dan pare că-i de când lumea din satul Bârsana. Lui Radu i se poate citi veselia după cum umblă prin casă.
Îmbrac și eu straiele de moroșancă. Sunt ușoară ca o pasăre. „Cu să vă mai servim?”, ne întreabă stăpâna casei și parcă o aud pe mama. O și strâng în brațe mulțumindu-i cum știu mai bine. La plecare toți îi îmbrățișăm pe părinții Ilenei, pe moroșenii ce-i cu mult drag în suflet.
„Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”, un fel de cocon al lui Peter Hurley
Suntem pe drumul către Cimitirul Vesel. Intrăm în Săpânța, unde ne cazăm. Zăbovim cât să ne despachetăm lucrurile. În sfârșit, suntem gata toți și ne îndreptăm spre pajiștea de la Săpânța, unde Peter Hurley sărbătorește satul și oamenii, truda și omenia, meșterii populari și creațiile minții lor.
Câtă admirație am avut pentru Peter atunci când l-am descoperit prima oară: „Și ne mai mirăm că satul este pe moarte. Este pe moarte pentru că este înfometat atât cultural, cât și economic. Micii producători au acces din ce în ce mai limitat la piețe și hypermarket-uri și nu-și mai pot comercializa produsele, în timp ce valorile culturale sunt călcate în picioare de farsori care cântă pe bandă pentru o audiență de televiziuni ieftine”. El a înțeles mai bine decât toți specialiștii din agricultură care s-au perindat pe la tot felul de ministere cum putem salva civilizația rurală străveche: „Am simțit că valorile solide pot forma o atitudine, o atitudine poate oferi tradițiilor rurale încă vii respectul pe care-l merită. În timp, arătând respect, poti oferi o șansă recuperării demnității. Dacă își vor recapătă demnitatea, tradițiile pot regenera”. Așa s-a născut „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”, un fel de cocon al lui Peter.
La intrare pe pajiște, o troiță moroșenească, sculptată în lemn, îți dădea ziua bună, un fel de binecuvântare că ai venit în sat.
Mi-am amintit de reacțiile lui Peter, la întâlnirea cu primele troițe: „Mi-am continuat drumul, lăsând satul Coșbuc în urma mea. După puțin timp, am ajuns la o fântână cu apă proaspătă și la o troiță înaltă de lemn. Apa era bună așa că am băut o sticlă și apoi am umplut-o din nou.
Înainte să plec, am îngenuncheat ca să spun o rugăciune dinaintea crucii. Mă simțeam stânjenit, ca un ipocrit. Nu sunt ușă de biserică. Am rănit mulți oameni. Simțeam că oricine m-ar fi privit ar fi tentat să spună: Ia uite-l și pe omul ăsta, se crede fără de prihană. Sau, și mai rău, ar fi putut să creadă că sunt vreun habotnic, cand de fapt nu sunt. Asta mă făcea un escroc, un ipocrit. Ieri, la Romuli, n-am avut nicio reținere să îngenunchez și să spun o rugăciune în bezna nopții, în ploaie. Acum însă, era o zi însorită și mă aflam pe un drum principal. O parte din mine dorea să aștept până nu mai trecea nicio mașină. Asta mă transforma în cel mai groaznic fel de ipocrit: un păcătos cu mustrări de conștiință, dar prea mândru să-și recunoască păcatele. Până la urmă, am îngenuncheat și mi-am spus rugăciunile”. Aflată în fața troiței, am ieșit și eu din starea mea de confort ca să-mi spun rugăciunea, simțeam că se cuvine să mă închin.
Decorul pajiștii era imaginat cu mult bun gust. Scena era construită simbolic. Aici nimeni nu era mai presus decât celălalt. Artiști locali, îmbrăcați în costume populare, își susțineau recitalul. Meșterii adăpostiți în căsuțe din lemn și pânză albă aduceau cu ei vremuri de odinioară. Toate decorurile erau atât de imaculate, parcă stăteam pe o bucată de cer.
„Să fiți buni, să știți de omenie la oricine”
Acest cer m-a ajutat să nu pierd întâlnirea cu o femeie ageră. Pălăguța Hodor, de 70 de ani, din satul Slatioara, deși are o vârstă venerabilă, lucrează la cinci războaie unde țese: pânză de cămăși, șterguri, preșuri, trăistuțe și zadii.
Mi-a dăruit fără nici o reținere copilăria ei plină de candoare: „Mama lucra, torce, țese, tăte lucrurile le lucra. Eu eram mică și sara ceream să mi dea si mie caier să torc, apoi mama zâce <<du-te și te culcă că trebuie să crești mare>>. Își punea cojerca și caierul pă un scaun și torcea și atâta de mândru horea! Io mă puneam în pat și o ascultam fusu cum să auza între degete și cum hore. Așa-mi plăce! Hore atâta de mândru! Apoi șede până noaptea târziu, la lampă, io adurnem, iară mă trezem. La mama, Ioana Pop o chema, o venit mulți etnologi că au auzit despre ea. Tare mândru să știa veseli, hore și striga la nunți. Aveam vreo 5-6 ani șase ani când tăt ceream caier. Apoi o fost musai să-mi deie caier. Întâi mi-o dat câlțî de sub meliță, aceia erau cei mai rău din cânepă. Că era cânepă, fuior, trăsuri. Așa mă învățam pă rău să nu strâc. Și-apoi din firele astea țesem și făceam lipideu dă dus la marhă, iarbă de pă grădină, otavă la plug, să folose lipideu mult. Și apoi mi-o dat fuior și așe de mândru torceam și apoi tate vecinele veneau, <<torce-ne și nouă câte-un tort, că tare mândru știi toarce>>. Era mult lucru cu cânepa, trebuie pusă la topit, trebuie melițată, trebuie torsă, trebuie a fierbe torturile, apoi dacă nu s-o fiert o dată mândre, albe, trebuie să le mai fierbi. Apoi depănat firul, țeșut. Să punea de-amoi într-un ciubăr mare cu apă caldă. Să așeza mândru în bărbânță. Bărbânța să punea pă ciubăr pă două lemne. Să punea un cenușer mare cu cenușă cernută prin sită, să turna cu cenușă. Să turna câte trei rânduri de oale de apă ca să să fiarbă torturile. Și apoi le spălam în vale. Îl făcea mai alb, mai fin firul de cânepă. Apoi am învățat a torce. După ce țesem pânza o punem la albit. Croiem cămeși pentru toată familia și gate la bărbați, eu, mama și două surori. Tăte lucram, avem război de țesut în casă”.
Satul Pălăguței Hodor avea un fel de vrajă în care nu poți să nu cazi: „Oricând mama ne-o spus așa <<să fiți buni, să știți de omenie la oricine, să nu vă bateți joc de nimeni, dacă îți vedea un copil năcăjit ajutați-l, dar nu râdeți>>. Când meream la joc în sat, ne zâcea să nu ne apuce sara în sat, <<când a fi sorele cât o rudă de lege să fiți acasă>>, adică atunci când sfințea soarele și era mai sus să pornim acasă. Am avut niște părinți tare buni, numa bine ne-o învățat. Umblam cu tata la plug, arat. Aveam cai, vaci, oi, am avut a gazdălui. Luam coselele, stăteam pă grindelele plugului când sta caii și mânca și cosam. Când mergeam la fân cu caii departe, făceam colț, dantelă ori am cusut”.
De pe pajiște, echipa de hoinari a hotărât să atingă punctul final, Cimitirul Vesel. Epitafurile de pe cruci ne-au atras pe fiecare într-un alt fel.
M-am oprit la crucea unui soldat din Săpânța, mort pe front în primul război mondial: „Am fost Stam Mihai Pătraș/Și voi spune mintenaș/În anu paisprezece/S-a început un război rece/ De acasă am plecat/ Și trei copii am lăsat/ Ion, Toader și Ileană/ Și femeia rău bolnavă/ Că pe front eu am plecat/ Dușmanii m-au împușcat/ Acolo m-au îngropat/În Italia lângă un brad”.
Mary era foarte impresionată de ce văzuse. Seara ne-a cerut să-i scriem pe hârtie câțiva scriitori și artiști români. Am sărit peste cei care-i cunoaștea deja și i-am recomandat pe Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Frații Petreuș, Maria Tănase.
Redactor Cluj.com
Tia Sîrca
