Fiecare din noi are parte de momente şi stări ce diferă constant. Ei bine aceste stări ne împing de obicei în câte un loc ce ştim că a reuşit să ne facă să ne simţim mai bine orice de câte ori am mai trăit acele momente.
Pentru mine acel loc este, şi cred că va rămâne, Teatrul Naţional „Lucian Blaga”.
Reuşeşte oricât de des i-aş trece pragul, să intervină în dispoziţia mea, chiar schimbând-o radical. Emoţia ce mă cuprinde când mă aşez pe veşnicele scaune vişinii, cu siguranţă nu o regăsesc în nici un club monden, şi nici în cea mai fiţoasă cafenea.
Vocea ce ne anunţă să ne închidem telefoanele, este cea care mă face să conştientizez când sunt pierdută în mii şi mii de gânduri, că defapt mă aflu în locul în care mesagerii frumosului, actorii, transmit gânduri, idei, trăiri, interioare şi nu numai, nouă, spectatorilor.
Odată ruptă din letargia rutinală, reuşesc să mă transpun, să mă metamorfozez odată cu personajele ce îşi spun povestea în faţa mea. Le simt povestea, trecutul, gust fiecare gest, sentiment, iar după ce constat că reprezentaţia s-a terminat mi-e greu să revin la peisajul urban.
Am auzit şi destui tineri ce spuneau că ” Teatrul este plictisitor, nu ne ajută la nimic. Eventual reuşeşte numai să ne aducă un 10 la materia profesorului ce ne obligă să mergem la câte o piesă de teatru la 6 luni”; eu nu pot considera că dacă pierzi 2-3 ore pe zi prin diferite baruri, poate fi mai educativ, sau poate ajuta la dezvoltarea psihologică şi culturală a tineretului clujean şi nu numai, decât sunt 2 ore la un sfârşit de săptămână într-o sală de teatru.
Personal, pot spune că încă de mică obişnuiam să mă duc cu mama la teatru. Mă ducea în speranţa că voi reuşi să mă familiarizez cu reprezentaţiile. Din păcate primele câteva întâlniri cu teatrul au fost un eşec. Mă plictiseam, nu înţelegeam mare lucru, în câteva cuvinte: vroiam să se termine cât mai repede.
De vină probabil că au fost şi conţinutul pieselor mult prea elaborat pentru vârsta mea fragedă. Dar iată că, din piesă în piesă reuşeam să analizez tot mai profund fiecare replică, să simt tot mai tare infulenţa pozitivă a teatrului în dezvoltarea mea.
Scenă după scenă, act după act, replică după replică eram din ce în ce mai atrasă în lumea în care irealul se împleteşte cu realul, în care minciunile dacă sunt repetate des, pot deveni adevăruri, în care un simplu om îţi poate insufla atâta pasiune, încât să simţi că ceea ce spune el pe scenă, poate fi adevărat; lumea teatrului.
Să nu vă închipuiţi că aş fi ceva fată fără viaţă personală, fără idealuri, obsedată de felul în care reuşesc actorii să transmită orice observaţie neînsemnată. Pur şi simplu sunt persoana ce poate să facă diferenţa dintre distragerea de la problemele cotidiene, prin ieşiri în oraş, şi necesitatea de a urca tot mai sus pe „scara culturală” prin vizionarea măcar a câtorva piese pe an, după posibilităţi.
Aşa că ieşiţi, distraţi-vă, trăiţi-vă viaţa, însă nu uitaţi ca măcar o seară pe lună să o dedicaţi teatrului :).
Articol scris de Mary Sarb
Fotografie realizata de Laviniu Campean
