Nu ştiu dacă am un loc preferat în Cluj, căci sunt atâtea locuri frumoase în care mă simt atât de bine precum Piaţa Unirii, Piaţa Muzeului, Cetӑṭuia, malul Someṣului, Lacul de lângă Iulius Mall şi să nu mai zic de numeroasele cafenele primitoare cu o atmosferă extraordinară. Şi totuşi, există un loc anume care, zi şi noapte pulsează de viaţă. Iar acest loc este chiar Parcul Central. Da, Parcul Central, acel loc plin de verdeaţă care, primăvara înfloreşte precum o floare face, vara îşi împrăştie mireasma de prospeţime, toamna îşi etalează frunzele puternic colorate, iar iarna este acel loc feeric în care, te pierzi în negura albă, în timp ce paşii tăi lasă urma adâncă în marea de zăpadă.
Dis de dimineaţă, când zorii zilei abia se întrevăd la răsărit, câteva siluete aleargă necontenite pe aleile parcului scoţând aburi incandescenţi pe gură, în timp ce studenţii de la arte se îndreaptă agale către atelierul de pictură, ce se afla chiar în inima parcului. Apoi, o dată cu înălţarea soarelui înaltul cerului albastru, mii de paşi trec pragul parcului, ce aşteaptă cu braţele deschise fiecare vizitator al său, oferindu-i acestuia un loc de odihnă pe băncile maronii sau o gură de apă, ca să-şi potolească setea, de la ţâşnitoarele de pe marginea aleilor. Copacii înalţi de câţiva metrii, supraveghează fiecare trecător ce se pierde în peisajul plin de verdeaţă, ce o dată cu venirea toamnei se transformă într-o pătură de frunze viu colorată. Iar pe lângă gazda ospitalieră ce străinilor le este, parcul protejează sub petecea lui şi acele mici vieţuitoare al căror glas îl poţi auzi zi de zi pierdut în ecoul întregii naturi.
După ce ai străbătut îndeajuns de mult aleile parcului, astfel încât să îi cunoşti fiecare pietricică pe care paşii tăi au călcat şi fiecare frunză pe care castanii lui au lepădat-o, te poţi opri pe marginea lacului străveziu, ce-n ochii lui se oglindeşte chipul tău. Iar atunci când, câte-o raţă sălbatică pe umbră ta calcă, întreaga magie dispare şi tot ce poţi simţi este mirosul cald, ameţitor de floricele proaspăt făcute. Sau poate că papilele tale gustative tânjesc după castane prăjite ori îngheţată de vanilie. Te ghidezi după miros şi astfel ajungi la locul unde, după câte-o vată mare de zahăr pe băţ, poţi zări chipul unui copil, ce cu patos îşi savurează delicatesă din mâinile sale. Iar întreg momentul este surprins uneori, de lentilele unui aparat DSLR ce îi veghează din umbră pe aceşti timizi protagonişti.
Astfel, zi şi noapte, când luna luminează misterele intrinseci ale acestei lumi ciudate, parcul nu încetează să fremete a viaţă şi să îşi primească cu ospitalitate şi blândeţe toţi vizitatorii săi.
Articol scris de Manolache Ana-Maria
Fotografie realizata de Dascalu Cristina Catalina
