E prima dată când păsesc pe aceste bucăţi de asfalt alături de un băiat. Un băiat care mă ţine strâns de mână, parcă speriat că în orice secundă s-ar putea să fug şi să-l las singur, al nimănui. Cu o privire caldă îl liniştesc. Îmi zâmbeşte. Străbatem împreună fiecare treaptă, ne oprim din când în când, nu poposim mult şi pornim din nou la drum. Auzisem despre Cetăţuie că e locul unde gândurile tinerilor valsează, îndrăgostiţii de toate vârstele visează plimbându-se iar bătrânii odihnindu-se, fumează din pipă, stând pe bancă.
Din ziua în care el m-a îmbrăţişat ca pe propria-i comoară şi-am stat aşa ore întregi pe Cetăţuie, aceasta a devenit locul meu preferat din Cluj-Napoca, poate chiar din întreaga lume căci aici mă simt precum Dumnezeu, deasupra tuturor, urmărind fiecare mişcare a agitaţiei din oraş. Spunând asta îmi amintesc că iniţial, Cetăţuia a fost ridicată cu scopul de a asigura controlul asupra oraşului, după trecerea Transilvaniei sub stăpânire austriacă.
Ca o mamă bună primeşte orice suflet pustiu şi îl găzduieşte ca pe propriu-i fiu. Copacii înalţi, băncile mângâiate de timp, construcţiile de piatră la câte şi mai câte au fost martore, însă de povestit nu povestesc nimănui căci ce se petrece pe Cetăţuie, rămâne pe Cetăţuie. Se spune că a fost contruită sub formă de stea. Pornind de la forma sub care a fost contruită mie-mi pare a fi dovada că Cetăţuia e mijlocul pământului, un refugiu pentru cei care-şi caută liniştea.
Am văzut atâţia oameni care îi trec pragul însă prea puţini îi înţeleg puterea, eu mă enumăr printre cei care sunt conştienţi de puterea sa şi cu riscul de a mă repeta pot spune cu mâna pe inimă că indiferent de anotimp, Cetăţuia rămâne locul meu preferat din Cluj.
Articol scris de Ciotlaus Mihaela Laura
Fotografie realizata de Ilyes Teodora-Andreea
